Exista un rapid international care pleaca din Bucuresti, despica Transilvania si iese din tara prin Vest, dupa aproape douasprezece ore de taras feroviar.
Ajunge la granita stors de vlaga, blazat si cenusiu ca o reptila metalica pe care Potopul a uitat s-o stearga de pe fata pamantului. I se spune rapid, dar merge lent, ticait, si opreste unde vrei si unde nu vrei. Cine isi doreste o experienta lamuritoare poate sa-si cumpere bilet la vagonul de dormit al acestui tren.
La clasa intai, unde clientul naiv si neobisnuit cu farsele tranzitiei mizeaza pe liniste, siguranta si confort. Asta daca si-a conservat un strop de candoare preadamica si nu stie ca distanta dintre asteptari si realitate e enorma, cum se intampla de obicei in locurile unde practica sfideaza teoria.
Pasagerul care se incumeta la un asemenea drum e victima unui migalos complot antisenzorial. Un veritabil vartej chinestezic il ravaseste iute si-l anunta ca a ajuns intr-un spatiu unde e silit sa ramana vigilent. E greu de spus care dintre simturi e agresat mai tare. Cert e ca, din clipa intrarii in compartiment, lumea de-afara ti se pare o iluzie dulce, un vis volatil, imposibil de recastigat. Inauntru miroase temeinic a gunoi muced si a mata in calduri.
Stratul de praf de pe pervaz e mai gros decat cel asternut pe manuscrisul nepublicat al unui debutant ghinionist. Astmaticul risca sa nu prinda Mediasul pe picioare. Ceilalti tusesc pana cand obrazul li se face stacojiu si dau impresia ca un sadic nevazut le-a varat o bucata de smirghel pe gat. Perdelele sunt slinoase si pastreaza acronimul CFR, desi compania si-a schimbat numele de ani buni. Fetele de perna, deschise la un capat, seamana cu niste harti pe care diverse pete galbui sugereaza existenta unor iazuri misterioase.
Asediat in felul asta, iti faci o socoteala simpla: e noapte si oricum ma culc. Hm! Te culci daca te lasa obiectele din jur. Asta fiindca nici nu apuci sa pui capul pe perna si ai impresia ca ai nimerit in mijlocul unei orchestre de afoni nemilosi. Sau in toiul unei revolte a mobilierului.
Scara pe care urca pasagerul din patul de deasupra se ciocneste de bara de care a fost fixata. Umerasele de plastic se cearta intre ele de le-aud vecinele din alte compartimente. Dinspre chiuveta care imprastie un iz de urina statuta razbat diverse sunete neincurajatoare. Incuietoarea metalica are un capat care loveste usa la intervale imprevizibile.
Patul insusi zdrangane, scrasneste, zornaie, geme, scartaie si protesteaza in toate felurile fata de sarcinile ingrate de a te suporta pana la destinatie. Iritat, schitezi mutarea de raspuns: deschiderea ferestrei, in ideea ca zgomotul de-afara va anula taraboiul interior. Dar pentru asta e nevoie de forta, nu jucarie, fiindca fereastra nu culiseaza dupa miscarile scontate, ci poate fi coborata doar daca invarti de un maner din epoca fierului. Uneori, tentativa esueaza si manerul cade din locul unde a fost prins, parca pentru a-ti da de inteles ca e inutil sa te lupti.
Dupa atatea ore de nervi si bombaneli, iti imboboceste in minte ideea consolatoare a unei mese la vagonul-restaurant. Mare greseala. Oferta straluceste prin putinatate: sticksuri, chipsuri, ciocolata, Cola, apa minerala si bere. Lichidele sunt ceva mai calde decat solidele, iar de mancare gatita nu-i rost. De ce? Raspunsurile oscileaza intre „Bucatarul a pierdut trenul” si „N-avem pui, ca e alerta de aviara”.
In conditiile astea, ii multumesti Celui de Sus pentru bucuriile marunte - de exemplu, pentru ca rapidul lent n-a avut intarziere - si astepti coborarea din vagon ca pe o eliberare din detentie.
Recomandările noastre
