Alexandru Tudor a avut un weekend aglomerat.
Sambata a stricat un meci de fotbal, iar duminica s-a straduit sa le spuna celor care i-au imputat greseala ca sunt orbi, ignoranti, superficiali si alaturi de fenomen. Programul duminical al lui Tudor a avut doua etape: dimineata arbitrul a cutreierat redactiile ziarelor de sport, seara a facut turul televiziunilor, in scopul de-a se dezvinovati.
Turneul media al lui Alexandru Tudor ii confirma excelenta pregatire fizica, dar il asaza intr-o postura neplacuta din alt punct de vedere. Tudor are pretentia infailibilitatii intr-un domeniu in care e imposibil sa nu gresesti.
Pe traseul Kanal D-TVR 1-Telesport, el a pornit in cruciada inarmat cu o caseta video care, sustine Domnia Sa, dovedeste ca a luat o decizie corecta acolo unde cei mai multi telespectatori au vazut o eroare majora. Indulgente si interesate (eternul rating, bata-l norocul!), emisiunile de sport l-au gazduit cu gentilete si l-au invitat la cuvant.
Cu aceasta ocazie, privitorii l-au vazut de fapt pe personajul Alexandru Tudor, nu pe omul sau arbitrul cu acelasi nume. Un chip cu trasaturi bine daltuite, tivit de o barba tunsa pedant. O fixitate a privirilor indicand hotarare si absenta dubiilor. O musculatura a fetei miscata rar de tentative de suras esuate in grimasa.
Fraze rostite neconcesiv si fara modulari ale vocii. E de banuit ca Alexandru Tudor a vrut sa para in studiourile TV la fel cum ni se infatiseaza pe teren: ferm, implacabil, transant si neispitit de negocieri - un cavaler al dreptatii fanatizat de respectul pentru regulament. Rezultatul, insa, n-a fost cel pe care si l-a dorit.
La „Fluier final”, „Repriza a treia” si „Fanatik” a aparut un robot pe cat de chipes, pe atat de rigid, care dupa ce a fondat in Romania cultul arbitrajului statuar, s-a gandit sa le predea o lectie de profesionalism contestatarilor.
L-am urmarit cu ingrijorare pe Alexandru Tudor in toate cele trei emisiuni TV si am ajuns la concluzia la care n-as fi vrut sa ajung: omul are o pretuire de sine vecina cu narcisismul.
Un hatru a spus candva ca daca greseala recunoscuta e pe jumatate iertata, dubla recunoastere absolva integral. Lui Alexandru Tudor nu pare sa-i fi ajuns la urechi aceasta sugestie afabil-jucausa. Nici n-ar fi avut cum, fiindca arbitrul bucurestean e adeptul incruntarii, nu al dialogului destins. Si cu asta ajungem de fapt la miezul chestiunii.
Tudor nu e hot, canalie sau escroc. Nimeni nu-l poate acuza de rea-intentie (cu posibila exceptie a lui Dan Petrescu) fara sa se expuna. Dar Alexandru Tudor - la fel ca Ionescu, Popescu, Victor Rebengiuc, Solomon Marcus sau Mircea Baniciu - e supus greselii. Or, un om cu simtul masurii si cu doza necesara de franchete e obligat sa-si admita eroarea. Cu sau fara scuze.
Unii colegi de arbitraj ai lui Alexandru Tudor au facut-o si s-au reabilitat, fie si partial. Spre deosebire de ei, Tudor n-a fost in stare de asa ceva. Descusut pe diverse tonuri - ironic de Emil Gradinescu, exasperat de Ovidiu Ionitoaia, mieros de Cosmin Cernat sau direct de invitatii la „Fanatik” - , el a preferat explicatiile subtiri unei salutare recunoasteri a neregulii.
Elementul-cheie al autoapararii montate de Alexandru Tudor a fost caseta video pe care faza din minutul 33 al meciului Unirea Urziceni - Steaua era filmata din mai multe unghiuri. Alexandru Tudor le-a atras atentia juratilor TV asupra „cerculetului care semnaleaza momentul contactului” si chiar i-a marturisit - lui Ovidiu Ioanitoaia, pare-mi-se - ca dormise foarte putin cu o noapte inainte.
De ce? Fiindca petrecuse cateva ore cautand unghiul care sa-i demonstreze ca avusese dreptate. M-as fi asteptat la o contraintrebare-fulger din partea gazdelor. Cum ea n-a venit, ma vad nevoit s-o pun eu acum, chiar daca mortul de la groapa nu se intoarce. Asadar, cum a reusit Alexandru Tudor sa vada, fara reluari, zoomuri si studiu video, ba chiar aflandu-se departisor de faza, un contact pentru a carui depistare a trebuit apoi sa-si piarda o buna parte din noapte in fata DVD player-ului?