Radu Paraschivescu: "Putine lucruri exemplifica mai bine coeziunea unei natii decat atitudinea in fata imnului national".

E ceva in cuvintele si in muzica lui care aduna si cimenteaza. Indiferent de durata, ritm si amploare, imnul clatina confortul inertial si placiditatea binevoitoare a oamenilor.

La auzul lui, se produc lucruri care tulbura si inalta. Pumnii se strang langa corp, pieptul e impins in fata, lacrimile pornesc pe versantii netezi sau teposi ai obrajilor.

O solidaritate subinteleasa asterne peste trupul cu mii de capete un vesmant croit din amintiri, pasiuni si legende. Imnul spune o poveste, invoca un erou fabulos, trimite la un moment din trecut pe care nu poate si n-are voie sa-l uite nimeni. E un leac excelent impotriva indiferentei si o usa deschisa spre comori neglijate.

Imi recunosc o slabiciune care dureaza de cativa ani: vanez, la televizor sau pe YouTube, momente care presupun intonarea de imnuri de la „Fratelli d’Italia” la „Advance Australia Fair” si de la „Star Spangled Banner” la „Kde domov muj”. Ocazia predilecta e, fireste, intrecerea sportiva, meciul de fotbal sau de rugby, prefatat ritualic de un cor ale carui glasuri ajung pana la cer si inapoi in cateva zeci de secunde.

E singura data cand simt un nod in gat si ma bucur. Sunt fericit ca pot sa asist la asemenea sarbatori ale apartenentei. Ca locuitor al unei tari unde patriotismul a fost atata timp masluit, luat in deradere si muiat in sosul propagandei de partid, ma inunda o caldura speciala ori de cate ori vad o echipa si o tribuna cu pulsul crescut din vorbele unui cantec. Ingan versurile cu ochii pironiti asupra spectacolului si nu ma mir daca mi se impaienjeneste privirea sau imi tremura vocea.

Sa ne amintim impreuna cateva piese de rezistenta. „God Save the Queen” nu dureaza mult. Este unul dintre cele mai scurte imnuri nationale, dar puterea lui de-a fora in inimi e fenomenala. Preluat de public, imnul n-are nimic triumfator sau arogant. Cine-l asculta nu vede batalii epopeice sau figuri taiate in piatra.

Nu. „God Save the Queen” e deopotriva o rugaciune catifelata si o decolare din grijile zilei. Imi vine greu sa-l ascult fara sa ma gandesc la o pereche de aripi care aplauda aerul si intersecteaza soarele. La randul lui, „Wilhelmus”, imnul Olandei, pare scos cu un polonic divin dintre zidurile unei catedrale.

Fiecare nota imprastie in jur recunostinta, sobrietate si multumire pentru painea zilnica. Oastea portocalie care canta „Wilhelmus” la peluza cand joaca Olanda are ceva din punctualitatea inevitabila a fluxului care spala tarmul.

Nu treceti peste „Das Deutschlandlied”, imnul Germaniei, pomenit indeobste prin primul vers, „Deutschland, Deutschland über alles”. Se simte aici satisfactia celui obisnuit sa nu se uite in sus decat cand asteapta judecata divina. Imnul Germaniei e de fapt un recurs la traditie si un mod de plasare a orgoliului in randul virtutilor.

Din aceeasi familie face parte „Marseilleza”, cantecul care ravaseste gasconi, picarzi si bretoni laolalta, indemnand la recitirea istoriei cu mana la inima sau pe steag. Dar poate ca imnul care emotioneaza cel mai puternic e „Flower of Scotland”, un decupaj de un patetism abia controlat, prin care se deslusesc clanurile inclestate in lupta, cicatricele lui William Wallace, ceata spanzurata peste Shetland si disperarile inecate in sange sau distilerii.

Ascultati oricare dintre aceste imnuri si pipaiti-va apoi obrajii. Poate veti descoperi un mic afluent al intelegerii, prelins pe furis de sub pleoape. Sau poate va veti intreba de ce nu ne manifestam la fel cand auzim „Desteapta-te, romane”. Chiar asa, de ce? Nu cumva fiindca am fost intoxicati zeci de ani, iar acum nu mai raspundem la tratament?