Nu mă prea bag în treburile altora, mai ales dacă e vorba de chestii delicate. Și evit să dau sfaturi nesolicitate sau dacă nu e în joc viața cuiva. Am făcut-o acum și nu regret.
Veneam spre casă, am ajuns în cartier și m-a sunat cineva. În timp ce vorbeam la telefon, în fața mea, într- o mașină, două femei, una mai tânără, la volan, și cealaltă, cam ca mine. Nu auzeam ce vorbesc, dar privindu-le, mi-am dat seama că se certau. Cea mai tânără s-a întins peste cealaltă, a deschis portiera și i-a strigat furioasă de mai multe ori: „Dă-te jos!”. Femeia a coborât și înainte de a închide (ușor) portiera i-a spus: „Dar sunt mama ta”. Și a plecat încet pe trotuar. Mă uitam după ea (nici nu mai eram atentă la discuția telefonică și i-am și pus capăt): mergea ca un om necăjit, cu umerii lăsați și cu capul în pământ. M-am uitat la cealaltă, mă așteptam să demareze în trombă. Își pusese mâinile pe volan și capul peste ele. Mă uitam când la mamă, când la fiică și dintr-o dată, nu știu ce mi-a venit, m-am dus la portiera ei și am bătut ușor. Și-a ridicat capul; plângea. Nici nu știu, într- un timp atât de scurt, de unde a avut atât de multe lacrimi. Îi curgeau șiroaie. A lăsat geamul cam două degete și m-a privit întrebătoare. M-am aplecat puțin și i-am spus, aproape în șoaptă: „Du-te după ea!”. A închis geamul. Am plecat și eu. În față, o vedeam pe mamă:mergea la fel de încet și parcă și mai aplecată. Apoi am văzut-o pe fată trecând aproape în fugă pe lângă mine. Și a strigat-o:”Mamă!” S-a întors. Și ea cu obrajii scăldați în lacrimi. Când am ajuns eu lângă ele, se îmbrățișau și fata, aproape cu disperare, îi spunea: „Iartă-mă, te rog, iartă-mă”.
Vorba aceea: numa’ mamă să nu fii. Dar ce minune minunată e să fii! Chiar dacă uneori e cu lacrimi.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
