În 2002, la editura Humanitas a apărut o carte fantastică. Sloganurile publicitare spuneau că este o carte pentru copii între nouă şi nouăzeci de ani.
Era o enciclopedie şi nu puteai fi decît intrigat de faptul că un editor, chiar şi unul atît de renumit, poate să-şi imagineze că există o enciclopedie adecvată copiilor de asemenea depărtate vîrste. La apriţia cărţii, unii pasionaţi de enciclopedii au zis că e o treabă neserioasă pentru că enciclopediile pentru copii de nouă ani nu pot fi aceleaşi cu cele pentru copii de nouăzeci de ani. Ba da, au zis alţii. La nouăzeci de ani, copiii sînt ca la nouă ani. Problema nu e cu cei de nouăzeci de ani, ci cu copiii care se încadrează în clase de vîrstă intermediară – adică, să zicem, cu copiii care au 30 sau 40 sau 50 de ani. Aceasta este cea mai dificilă vîrstă a copilăriei. Cu ei e cel mai greu. În fine, din cîte îmi amintesc, discuţia s-a dus apoi în altă direcţie, căci au intervenit pedagogi, experţi în educaţie sau chiar miniştri de finanţe care au început să vorbească între ei atît de specializat, încît puţini copii încadrabili la 30 – 50 de ani puteau să priceapă. Totuşi, cartea de la Humanitas, enciclopedia despre care vă vorbesc, a stîrnit discuţii şi dispute nu doar pentru că se adresa unui public atît de larg (foarte puţini oameni erau în afara targetului acestei cărţi şi aceştia, după cîte mi-au spus, s-au simţit excluşi pe nedrept), ci pentru că se ocupa de ceva straniu. De zmei. "Enciclopedia zmeilor". Totul a început cu ani în urmă, cînd autorul a văzut la The Pennsylvanian Institute for Unreliable Studies un bloc de gheaţă în care se afla, înţepenită de secole, o asemenea creatură. Fascinaţia a fost definitivă. Din acel moment, autorul s-a dedicat studiului zmeilor şi, o spune cu oarecare mîndrie, expertiza în domeniu a dobîndit-o cu sacrificii, printre altele pierzînd trei degete de la o mînă şi dobîndind o frumoasă proteză metalică la şold, cu care se simte bine, doar că în zilele ploioase îl jenează puţin. Enciclopedia cuprinde descrierea a douăsprezece specii de zmei, cu habitatul, anatomia, istoria, limbajul, obiceiurile, ocupaţiile, ştiinţele şi artele lor. Ca să îi înţelegem mai bine văzînd de ce sînt în stare, această Enciclopedie mai cuprinde zece poveşti cu aceşti zmei. Zmeii sînt, după cum crede autorul (şi ar trebui să credem şi noi acelaşi lucru, căci el a studiat chestiunea şi noi nu) un fel de amintiri ale oamenilor despre strămoşii lor care nu au mai ajuns niciodată pînă la noi. Să fiu mai explicit: cu zeci de mii de ani în urmă au existat specii de hominizi care, din diferite motive, s-au stins. De pildă, specia noastră, homo sapiens sapiens, a coexistat un timp cu specia homo (sapiens) neanderthalienis şi, mai înainte, cu homo heidelbergensis, dar şi cu alţii. Din cauze pe care doar le bănuim, aceste specii colaterale au dispărut. Am ajuns, pînă azi, doar noi. Dar, zice-se, undeva în gena noastră, a rămas memoria acelor hominizi. Prin alambicurile infinite şi labirintice ale memoriei, această amintire s-a sublimat în zmei. Aşa se face (şi asta este foarte important mai ales pentru copiii ajunşi la vîrste dificile, de 30 – 50 de ani) că anumite apucături ale zmeilor sînt, de fapt, imagini într-o oglindă veche a apucăturilor noastre. De aceea, enciclopedia zmeilor nu este doar o pură fantezie, ci o treabă ştiinţifică, bine documentată, alcătuită după o metodologie riguroasă. Are, ca orice enciclopedie, aer academic şi ilustraţii lucioase. Şi e scrisă de Mircea Cărtărescu. Zice-se, pentru copii. Dar cine poate să creadă că zmeii sînt o preocupare pentru copii?
Recomandările noastre
