NICOLAE MANOLESCU: Marion Jones restituie medaliile olimpice

NICOLAE MANOLESCU: Marion Jones restituie medaliile olimpice

După victoria asupra Noii Zeelande, antrenorul naţionalei franceze de rugby a declarat că, oricât ar fi de valoros rezultatul, adevărata performanţă a echipei sale va fi dacă va câştiga Cupa Mondială.

I-am bătut pe olandezi la fotbal, dar zic şi eu ca dl Laporte, că adevărata performanţă va fi calificarea la turneul final european. Până atunci, am să scriu despre altceva. Cine nu-şi aduce aminte de formidabila performanţă a atletei americane Marion Jones la J.O. din 2000, de la Sydney?

Trei medalii de aur, la 100 m, 200 m şi 4 x 400 m, două de bronz - la săritura în lungime şi la 4 x 100 m. Nicio atletă n-a mai câştigat cinci medalii la J.O. Un judecător newyorkez i-a smuls vineri, 5 octombrie, recunoaşterea faptului că s-a dopat. Şi, implicit, că performanţele ei nu pot fi atribuite pe de-a-ntregul talentului şi muncii.

Aproape nu mai contează că Marion Jones va trebui să ramburseze Comitetului Olimpic al SUA 100.000 dolari câştigaţi în 2000 şi 2001. Nu ştiu de ce s-a hotărât atleta de peste Ocean să-şi şteargă singură numele din istoria sportului, după ce a negat ani buni totul. În general, sportivii bănuiţi a se fi dopat o ţin langa, până la capăt. De pildă, ciclistul american Floyd Landis, câştigător al Turului Franţei, găsit responsabil de mai toate instanţele spotive şi civile, continuă să-şi apere cauza pierdută.

De recunoscut, au recunoscut foarte puţini. Şi foarte târziu, ca Marion Jones. Nesiliţi, n-au recunoscut decât unul sau doi. M-am întrebat adesea dacă sportivii ştiu în toate cazurile şi acceptă dopajul sau dacă medicii care se ocupă de ei le administrează în medicamente substanţe dopante.

Întrebarea, care poate primi trei răspunsuri diferite, revine la o alta: sunt totdeauna medicii (fiindcă în legătură cu sportivii înşişi e mai greu să ne pronunţăm) în cunoştinţă de cauză? Nefericita întâmplare cu Andreea Răducan ne-ar putea determina să credem că unii sunt doar incompetenţi.

Numărul substanţelor interzise este enorm şi mereu apar altele noi pe listă. Esenţială mi se pare problema responsabilităţii. Dacă s-ar putea trage o linie clară între faptul că sportivul s-a dopat cu intenţie (ori s-a lăsat dopat cu bună ştiinţă) şi faptul că s-a lucrat pe la spatele lui, eu aş merge până la a-l exonera de vină pe cel aflat în situaţia din urmă. Indiferent că sutimile de secundă în minus faţă de ale adversarelor câştigate de Marion Jones se datorează şi dopajului.

În ce măsură? Nimeni nu va putea măsura diferenţa infinitesimală între o performanţă curată şi una murdară. În orice caz, performanţa curată a lui Marion Jones este (ar fi fost!) în toate probele excepţională. Avem de-a face cu o dilemă de natură etică, nu propriu-zis sportivă. Dacă un sportiv n-a ştiut, el nu poate fi tras la răspundere şi nici penalizat.

Din păcate, repet, n-avem cum să obţinem certitudini în această privinţă. Pe un sportiv care neagă, ca Landis, nu putem conta. Nici totdeauna pe unul ca Jones, care până la urmă recunoaşte. Ce ar mai fi de spus?

Ne puteți urmări și pe Google News