Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > NICOLAE MANOLESCU: Generaţia pierdută
NICOLAE MANOLESCU: Generaţia pierdută

NICOLAE MANOLESCU: Generaţia pierdută

Între Campionatul European şi Cupa Mondială ies, iată, la iveală tensiunile legate de naţionala de fotbal.

Le aşteptam mai demult! Piţurcă, iritat de critici şi de declaraţiile unor jucători, îşi anunţă retragerea în 2010. Mircea Sandu nu face nici măcar politeţea de a amâna discuţia referitoare la succesiune. De la Beijing, unde se afla în momentul anunţului făcut de selecţioner, ca un căpitan de corabie fără marinari, şeful FRF vine şi cu numele unor posibili înlocuitori. Are totodată grijă să arunce răspunderea directă pe umerii lui Ionuţ Lupescu. Dumitru Dragomir, care vede în DNA „un SS de pe vremea naziştilor“, nu vede de ce problema l-ar interesa ca pe un LPF de pe vremea noastră. Federalii tac. Probabil fiindcă Piţurcă s-a ferit ca satana de tămâie să le prezinte un raport după Campionatul European.

Exceptându-i pe jurnaliştii de sport, niciun om din fotbal n-a făcut bilanţul naţionalei conduse de Piţurcă. Bilanţ, s-o spun fără ocolişuri, împărţit. Cele cincizeci de procente pozitive provin din calificarea la Euro, dintr-o grupă dificilă. Numărul de victorii din noua eră Piţurcă întrece numărul de egaluri şi de înfrângeri. Naţionala părea a-şi fi găsit în pragul turneului final un anumit echilibru, îndeosebi psihic. Ne amintim că Generaţia de Aur ne oferise o naţională care nu se mai juca deloc cu emoţiile noastre, indiferent de adversar şi de teren. Piţurcă ne-a redat această stabilitate. Cele cincizeci de procente negative provin din comportarea la turneul final şi, mai ales, din jocul excesiv de tacticizat, fără orizont şi nespectaculos al unei echipe pe care toată lumea o compară cu aceea a Generaţiei de Aur. Neşansa tragerii la sorţi nu constituie o explicaţie. Cum s-a văzut, nici Franţa nu mai era vicecampioană, nici Italia nu mai era campioana lumii, nici chiar Olanda nu redevenise între calificări şi turneul final „Portocala mecanică“.

Cât priveşte răspunderea pentru eşec (căci eşec a fost, orice am vrea noi să credem), ea este de asemenea împărţită. Piţurcă se face vinovat de o concepţie de joc prea defensivă, într-un moment în care multe echipe din Europa nu mai jucau precum Grecia de acum patru ani, preferând fotbalul iute, agresiv şi deschis. În ciuda reputaţiei de mână forte, antrenorul nu i-a ţinut în mână pe jucători. Cei mai mulţi au obosit repede. Unii erau, am aflat ulterior, insuficient pregătiţi fizic. Degeaba se supără Mutu pe doctorul Popescu. A fost mereu departe de vârful de formă care l-ar fi făcut redutabil. Asta se vedea cu ochiul liber. Neputinţa în atac şi, mai ales, în faţa porţii adverse a fost cronică. Alergau mai mult ca alţii, dar cu ce folos? Pasele greşite erau exasperante. Desigur, Piţurcă se poate prevala de materia primă pe care a avut-o la dispoziţie. Nu cred că a făcut mari erori de selecţie. A ales din ce a avut de ales. Decepţia noastră a fost că generaţia lui Mutu şi Chivu nu este, nu doar una la nivelul celei a lui Hagi, dar nici măcar aşa cum a fost botezată, una de argint. Cu puţine excepţii, jucătorii n-au valoare. Numiţi-mi un singur atacant de clasă! Tehnica lasă de dorit la majoritatea. Cei mai talentaţi n-au totdeauna caracterul unor mari jucători. Faptul de a juca în campionate puternice i-a ajutat mai degrabă să dezvolte vedetism decât să capete experienţă. Destui n-au confirmat de-a lungul anilor calităţile întrevăzute la debut, pierzându-se pe drum.
 
Concluzia e amară. O generaţie pierdută! Calculaţi câţi ani vor avea liderii ei în 2010. Şi căutaţi-i cu privirea pe cei care le vin din urmă, oamenii lui Săndoi, de la tineret. Iar până la prima promoţie a Şcolii de Fotbal a lui Gică Popescu mai este.