Parcă ar fi fost ieri, ne spunea Dan Mucenic, mie și lui Marius Petrescu, astăzi plecați amândoi, printre pahare cu sticliri de diamant rar, galben, ținute pline de Tanti Miți, ospătărița de la Restaurantul Casei Scriitorilor - colega lui Nicolae Labiș, de la Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, care a cerut la absolvire să fie repartizată ospătăriță la restaurantul breslei - ne spunea deci, că cel mai greu de scris, mai greu chiar decât reportajul literar, este pamfletul și imediat după el, necrologul. Nu, Dan Mucenic, cel mai greu este să scrii despre un prieten care se duce la ale veșnice, cu o parte din sufletul tău.
Cu Marius ar fi trebuit să mă cunosc de la vârsta pantalonilor scurți, a genunchilor juliți și a furatului de cireșe. Am fost vreo 20 de ani vecini, peste o stradă și după un colț. Prin fața casei unde stătea, am trecut de mii de ori, în drumul către Piața Matache și cinematografele copilăriei, Feroviar și Dacia. Se minuna tot timpul, cum de nu ne-am văzut și împrietenit, la o aruncătură de băț unul de altul.
A fost să fie, în primăvara lui 1990, în redacția săptămânalului Zigzag. Cu o geantă pe umăr, un mers legănat și un zâmbet ițit de sub o barbă deasă, neagră-tăciune, de popă armean, dădea „B-bună ziua!” și întreba „Ce-ce faceți?” Nu, nu era bâlbâit, era sensibil, plus că se răsfăța, își sublinia astfel emoțiile. Acum, când nu mai este și mă gândesc la el, așa îmi apare, de fapt, așa cum a trecut el prin viață, pășind ușor legănat, zâmbind și spunând lucruri bune oamenilor.
Nu, nu îi amăgea, ci vedea frumusețea ascunsă în fata ce părea multora urâțică, sau talentul ori vreo altă calitate mai pitită din oameni, care celor mai mulți din jur le păreau anoști. Rar se întâmpla să nu aibă o vorbă bună pentru cineva. O făcea într-o retorică impecabilă, decupată din saloanele aristocrației pariziene, așa cum ni le-a înfățișat Balzac. „Hai, măi, Marius, mai dă-l(dă-o) în ... mă-sii, că nu este Vargas Llosa(sau Catherine Deneuve, de la caz la caz), nu-l(n-o) mai tămâia atâta, că devii chiar dubios!”, îl luam eu la zor. „Nu știi tu, ce mult contează o vorbă bună, spusă unui om pe care nu prea îl bagă nimeni în seamă!”, îmi explica el.
Ce să zic? Avea dreptate! Și mie mi-a spus de sute de ori că am talent și nu mi-a căzut rău. Ba chiar a contat foarte mult. Nu știe, nu știu dacă i-am spus vreodată, dacă nu, îi spun acum. A fost omul care mi-a dat cea mai mare încredere în mine. Asta ținea de o generozitate fără măsură pe care o împrăștia fără rezerve. Farmec de personaj literar inspirat, nu glumă, cultură de șoarece al Bibliotecii Academiei Române, un umor năprasnic, întotdeauna binevoitor, Marius Petrescu mi-a fost stâlpul de care m-am ținut în cel mai important viraj al vieții mele, acela care mi-a schimbat total destinul.
Și el a avut parte de două vieți, în a doua s-a așezat temeinic, cu mare rost și folos. Nu este însă drept să le așez pe pânză, cu atât mai puțin să le aleg eu culorile. Dar asta pot spune: din a doua, a lăsat pe urma trecerii lui pe lumea asta două fete superbe, Teodora și Antonia, frumoase-cadră și deștepte-foc, și o soție, Adelina, dulce și bună ca o felie din cozonacul de Crăciun al bunicii. Mai pot spune și că mă bucur că a murit așa cum și-a dorit, senin, fără chin și fără să fie vreo clipă povară cuiva.
Dacă mai pun la socoteală și faptul că marea sa credință în Dumnezeu îl va așeza în rândul celor cărora mântuirea le va asigura fericirea veșnică, nu-mi mai rămâne regretul că îmi va lipsi, îmi va fi dor de el, dar și asta se va rezolva atunci când va vrea Dumnezeu.
La revedere, Marius, prietenul meu drag!
Recomandările noastre
