Pentru mine, începutul ar fi acesta: 1. Conștiința complicității, voite sau nu, cu infernul acestei lumi; 2. Fiecare trebuie să-și fie maestru spiritual în propria lui artă; 3. Conștiința faptului că am fost, totuși, cruțați de către destin; 4. Conștiința unei gratitudini fără adresă precisă; 5. Realizarea faptului că adevărul este simbolic, în înțelesul lui symballein – este frînt, și nu în două bucățele, antinomic, ci întro grămadă de bucățele, fiecare ins deținînd o frîntură din acest puzzle, toate aceste frînturi putînduse, la limită, asambla într-un mozaic figurativ, într-unul sau în altul, sau în al treilea, la fel de figurative toate; 6. Respectul și interesul pentru suferință umilă, fizică, nespirituală inclusiv respectul pentru micii maniaci, inclusiv respectul pentru marii ridicoli și pentru eroii reali…”

Înțelepciunea este, de fapt, o lungă meditație blîndă, dusă într-o formă de liniște ale cărei resurse le regăsești în contemplarea celor cîteva repere fixe ale lumii. „Punctele” lui Sorin Vieru (în textul pe care l-am citat sînt ceva mai multe) sînt direcțiile unui început de înțelepciune.

Sapiența, însă, nu aparține unor bătrîni îngîndurați și nici unor pustnici famelici, ci aparține îngerilor. Stabilind comunicarea între cele două lumi care, altfel, sînt despărțite de abisuri ontologice, îngerii („aducătorii de veste”, comunicatorii lui Dumnezeu, cum am zice astăzi) fac un exercițiu de înțelepciune. Misiunea lor este posibilă numai dacă reușesc, fie și în mică măsură, dar suficientă pentru a comunica ceea ce au de comunicat, să concilieze ceea ce e de neconciliat, să păstreze coerența și coeziunea acolo unde fractura e nevindecabilă, eternă și dureroasă mereu. Misiunea îngerilor seamănă cu o misiune imposibilă, dar nu este așa înțelepciunea însăși – o misiune imposibilă? Sentimentul prezenței angelice trebuie să fie primul indiciu că ne aflăm în preajma înțelepciunii. Printre intelectualii români de prim rang ai vremii noastre, doar Sorin Vieru îmi dă senzația prezenței angelice. Învăluit în unicitatea sa ca într-o mantie spirituală, Sorin Vieru înțelege lumea profund și, de aceea, iertător. Sorin Vieru este mereu dincolo de nervi, dincolo de aversiuni și antipatii, dincolo de egomanie – el este imun la toate toxinele pe care sinele le secretă la contactul cu lumea. Și totuși, nimeni nu înțelege sinele și lumea mai bine decît el. Ca și cum ar fi un sacerdot al spiritului, vorbele sale îi binecuvintează pe toți, îi alină pe mediocrii, îi consolează pe cei pierduți, îi încurajează pe cei destinați performanței.

Așadar, căutăm o artă spirituală fără nume, o artă a cumințeniei, a răbdării, a auto-definirii. Nu știu cîți își mai amintesc de o apariție editorială importantă a anului 1991: „Riscul gîndirii” de Sorin Vieru și Terente Robert, publicată de Humanitas. O carte splendidă! O carte în care gîndirea se examinează pe sine într-un fel neobișnuit pentru noi, astăzi: cu cît mai modestă și mai cuminte, cu atît mai profundă și mai cutezătoare, cu cît mai grijulie și mai prudentă, cu atît mai performantă și mai spectaculoasă. Ei bine, această carte ( nu ușor de citit, dar urcușul spre piscurile de rară splendoare nu e niciodată ușor!) se deschide cu o recomandare pentru cititori: autorii recomandă celor care o citesc prima dată să omită capitolele II și III, iar celor care se grăbesc, să citească doar ultimul capitol, al V-lea, și Postludiul. Ați mai auzit așa ceva?

Răbdarea înseamnă și înțelegerea grabei celorlalți. Dar, cum poate fi cuminte o carte care explorează mai toate teritoriile gîndirii, pornind de la distincția dintre „gîndirea comună” și „gîndirea specializată” și continuînd spre diverse „stiluri” sau „afilieri” precum gîndirea empirică, gîndirea științifică, gîndirea economică, gîndirea matematică, gîndirea religioasă, gîndirea artistică, gîndirea politică etc? Cumințenia în ale gîndirii este sinonimă cu onestitatea. „Riscul gîndirii” este o carte de o onestitate exemplară de vreme ce adună într-însa mai multe întrebări decît răspunsuri și mai multe răspîntii decît drumuri drepte. Și nu neapărat întrebări mari, zguduitoare, ci întrebări menite să facă curățenie și să precizeze – cele mai multe sunt de genul „în ce sens vorbim despre…?” și apar imediat după ce un cuvînt capătă greutate în argument. 14 ani mai tîrziu, cei doi autori au scos o continuare, „Noile riscuri ale gîndirii”, de data asta la ALL. Intensitatea cuminte a gîndului scrutător marca Sorin Vieru se regăsește, nealterată, și aici.

Sorin Vieru este, pentru mine, cea mai bună dovadă că drumul rațiunii, nerătăcit și temeinic umblat, duce exact acolo unde duce și drumul credinței, nerătăcit și temeinic umblat la rîndu-i. Nu doar azi și nu doar aici, toți autorii de prim raft au ceva de împărțit cu lumea sau cel puțin cu o parte a ei, au ceva de reproșat contemporanilor sau istoriei și au avertismente serioase de făcut în privința viitorului. Să îmbrățișezi întregul cu o privire care,deopotrivă, înțelege foarte bine, iartă deplin și speră fără fisură este, îmi spun, semnul acestei înțelepciuni la care a ajuns Sorin Vieru, al unei arte spirituale care nu are nume…

Cînd am primit vestea morții lui Sorin Vieru, totuși, primul meu sentiment nu a fost acela de admirație pentru un înțelept, ci de dragoste de departe pentru un om bun. L-am cunoscut cînd eram încă foarte tînăr și crud. Credeam că oamenii aleși pot salva lumea dacă au geniu sau dacă au curaj. Dar, de fapt, nu știam nimic. Abia metabolizînd ani la rînd cele cîteva contacte pe care le-am avut cu Sorin Vieru ( întîlnirea din fosta bibliotecă a GDS în jurul Cărții lui Iov sau comentariile sale la Menon, de la Predeal, sau explicațiile sale pe marginea cîte unui pasaj din Fregge, tot de acolo, sau amintirile sale despre Păltinișul nicasian, depănate într-o seară în fostul meu birou de avocatură, din Bulevardul Unirii…) mi-am dat seama acum, cînd pășesc și eu prin după-amiaza vieții mele, că cel mai important lucru pe lume este să fii bun…Lumea nu va fi salvată nici de frumusețe, nici de dragoste, nici de inteligență – dacă ceva va putea salva lumea este bunătatea… De cînd a murit, îmi tot repet asta în minte: cel mai important lucru într-o viață este să fii bun… O banalitate, poate vreți să spuneți. Bine, e o banalitate. Deși eu cred că este, mai degrabă, o artă spirituală care nu are nume, dar are un maestru…

 

Te-ar putea interesa și: