Strategia pe termen lung a lui Macron, pe care jurnaliștii francezi îl numesc, nu fără motiv, Marele Manipulator, se bazează pe gravele probleme pe care le întâmpină rivalii săi europeni, dar și pe lovituri spectaculoase de imagine (cum este, de pildă sosirea ministrului iranian de externe, Mohammad Zarif, la Biarritz chiar în timpul reuniunii G7).

Emmanuel Macron are, în acest moment, mai mult spațiu de manevră în Europa decât în propria țară. Asta pentru că în Uniunea Europeană lipsesc, aproape cu desăvârșire, liderii de anvergură. Germania pare să fie cu un picior în criză.

Industria stagnează, PIB-ul e în scădere, iar Merkel a pierdut clar din puterea sa în ultimii ani. E o slăbiciune nu numai fizică (așa cum demonstrează crizele de tremurat), ci mai ales o criză de autoritate. Și nu e decât începutul. Lucrurile s-ar putea accentua după alegerile regionale din estul țării.

Mai mult, presiunea din ce în ce mai mare a Statelor Unite asupra industriei germane (cu amenințarea continuă a majorării taxelor) și iminentul Brexit (care va lovi în plin industria auto germană) vor avea un impact semnificativ asupra puterii Berlinului pe plan internațional. Asta pentru că motorul economic al Europei este dependent de capacitatea de a comercializa pe piața externă produsele fabricate cu atâta hărnicie în țară.

La sud de Germania, criza politică din Italia e mană cerească pentru Macron. Președintele francez speră (dacă nu cumva acționează) ca la Roma să se închege un nou guvern pe baza unei alianțe între Mișcarea 5 Stele și Partidul Democrat (știut fiind că Partidul Democrat este unul dintre pilonii dialogului „moderat” dintre Italia și Franța).

Plecarea suveraniștilor de la putere (mai ales a ministrului de interne Matteo Salvini) ar elimina unul dintre cele mai mari obstacole pe care Parisul le întâmpină când vine vorba să-și promoveze pretențiile asupra întregii Europe.

Cum guvernul spaniol este fragil, iar celelalte țări mediteraneene (cu excepția Italiei, deocamdată) sunt fie favorabile axei franco-germane, fie prea slabe și excluse practic din marile jocuri europene, Macron nu va întâmpina probleme nici pe frontul sudic.

Doar estul populist (Ungaria și Polonia, în primul rând) ar putea opune rezistență, dar Grupul de la Vișegrad este prea izolat în Europa ca să poată reprezenta un competitor serios. Cu alte cuvinte, sunt îndeplinite toate condițiile pentru ca Bruxellesul să devină din ce în ce mai mult o emanație a guvernului de la Paris, mai ales că, paradoxal, în toată această încercare, Macron pare să-și fi găsit un aliat în Donald Trump. Iată ce scrie Lorenzo Vita în ilgiornale.it.

„Nu este o coincidență că Donald Trump a vrut să vorbească direct cu Macron în loc să treacă prin Uniunea Europeană. Trump are tot interesul să rupă conducerea franco-germană a Europei.

Și, odată cu asediul în derulare împotriva Germaniei conduse de Angela Merkel, Macron rămâne singurul lider al Uniunii Europene care poate juca rolul de pod între cele două țărmuri ale Atlanticului. Dar Macron explorează și o altă posibilitate, de a încerca să ajungă la o înțelegere cu Vladimir Putin, după cum ne demonstrează întâlnirea pe care a avut-o cu liderul rus anterior reuniunii G7.

Dincolo de cuvintele sforăitoare despre unitatea și valorile comune ale Uniunii Europene, jocul devine pe zi ce trece tot mai clarurmărirea propriului interes este singura regulă care mai contează în marile cancelarii europene. În vreme ce țările de mâna a doua sunt ținute în frâu cu discursuri dojenitoare, marile puteri europene sunt gata să bată palma cu oricine care ajuta să-și mențină puterea, într-o lume în care practic toată lumea se află în război.

Te-ar putea interesa și: