Sursa foto: Arhiva EVZ Este subiectul care ţine prima pagină, nu numai în presa din România, ci şi din Europa. Jefuirea patrimoniului naţional românesc în Olanda. La noi, mai degrabă este folosit ca armă politică în nebunia viitoarelor alegeri, pentru că altminteri, pare că toţi cei care sunt vinovaţi de acest dezastru naţional, nici măcar nu conştientizează că artefactele dispărute nu erau ale lor.
Aparţin fiecăruia dintre noi, iar ei erau doar cei ce le aveau în custodie. Aşa că fiecare dintre noi, fiecare român, a fost prădat. Raluca Turcan, cea care a facilitat dispariţia peste graniţă a artefactelor, nu numai că nu vorbeşte de vreo vinovăţie a ei, dar refuză să se şi prezinte în faţa comisiilor de specialitate ale Parlamentului, să dea explicaţii. Ernest Oberländer-Târnoveanu, veşnicul director al veşnicului închis pentru renovare Muzeu Naţional de Istorie, cel care nu scăpa niciun prilej pentru a se mândri cu protecţia de care se bucură din partea lui Klaus Iohannis, nu avea niciun gând să-şi dea demisia. Pare că nici nu înţelege de ce i se cere acest lucru. Oare, dispariţia Coifului de la Coţofeneşti şi a brăţărilor dacice, o fi vreun motiv suficient? Nu s-a dat dus! A fost dat afară de noul ministru al Culturii.
Dar, să vedem nu vinovaţii de suprafaţă, neglijenţii, trepăduşii de uşi capitonate ajunşi în funcţii de partid şi de stat, miniştrii care nici măcar nu ştiu câţi ani au şi de ce i-a pus partidul în acele scaune. Ci să privim acest eveniment realmente tragic, cu ochi de anchetator.
Concluzia la care am ajuns eu, discutând, evident, cu oameni mult mai competenţi decât mine în ale infracţiunilor grave, este că tezaurul dacic a fost jefuit în urma unui plan foarte bine pus la punct, cu concursul unor factori de decizie din România.
Care sunt argumentele pentru această afirmaţie?
Primul, şi cel mai important. Ce caută artefactele, în original, să fie expuse la un muzeu de mâna a şaptea, într-un orăşel din Olanda, care nu are mai mult de 60.000 de locuitori. Un muzeu care arată ca o casă de gospodar din Ardeal expusă la Muzeul Satului şi care a fost vizitat anul trecut de puţin peste 100.000 de oameni dornici să guste din minunile pe care le găzduieşte. Este ca şi cum s-ar fi expus „Gioconda” în original la muzeul din Zimnicea sau Babadag.
Nimeni nu dă răspuns la această întrebare esenţială, de la care trebuie să pornească ancheta. Cine a decis şi pe ce criterii, ca aceste artefacte inestimabile să fie duse şi expuse la Muzeul Drents din Assen? Pentru că, după părerea mea, totul s-a făcut premeditat. Şi premeditat cu mult timp înainte. Pentru că mai întâi expoziţia a fost dusă la Madrid şi apoi la Lisabona. Locuri unde mişună turiştii şi există o acoperire în explicarea faptului că au fost expuse acolo. Pentru ca lumea să ne cunoască. Să afle că suntem o civilizaţie veche. Dar la Assen? Adică la Râmnicu Sărat de Olanda? De ce a mai fost dusă? Cine să o mai admire acolo? Răspunsul la această întrebare esenţială cred că deschide calea către a face puţină lumină în acest caz.
În al doilea rând. Nu s-a respectat legea, chiar de către cea care a iniţiat-o. Adică fostul ministru al Culturii, Raluca Turcan. O astfel de comoară nu poate fi scoasă din ţară decât printr-o hotarâre de Guvern. Hotărâre care nu a existat, aşa cum s-a întâmplat în cazul plecării artefactelor la Madrid şi Lisabona. Nu ştim dacă Raluca Turcan a încălcat legea cu bună ştiinţă, sau de proastă, pentru că a fost păcălită, dar cert este un fapt: artefactele au fost scoase ilegal din ţară, pe şest am putea spune, pentru că nici la frontieră ele nu au fost oprite, deşi nu aveau documentele în regulă, duse într-o văgăună din Europa şi lăsate, practic, nepăzite de nimeni.
În al treilea rând, să nu ne lăsăm prostiţi de poliţia olandeză, care refuză să colaboreze cu poliţiştii din România. Mai întâi au arătat un individ, zic ei suspect, care a vizitat muzeul cu aproximativ o săptămână înaintea jafului. Susţineau că era acolo pentru a se informa asupra locului unde urma să aibă loc infracţiunea. O prostie! Vizitatorii nu au acces în zona pe unde s-a forţat intrarea în muzeu, aşa că „suspectul” nu avea ce observa important pentru jaf. Mai nou, o ştire de ultimă oră, ne anunţă că au fost reţinuţi trei suspecţi. Al patrulea, bănuit a fi şi el complice, este încă pe goană. Cred că este din nou praf în ochi.
Doar imaginile de pe camerele de supraveghere nu sunt suficiente. Cu ele au stabilit traseul infractorilor. Mai mult, ciocanul cu care au fost sparte vitrinele de unde au fost furate artefactele, nu a fost găsit decât după trei zile, în apropierea unui lac din preajma muzeului. Asta spune multe despre cât îi interesează pe olandezi de pierderea noastră. Nu s-a procedat la scanarea lacului, ca să nu mai vorbesc de secarea lui, pentru că este foarte posibil (o ipoteză de lucru) ca jefuitorii să fi scos artefactele din muzeu, să le fi ascuns, iar lacul este un loc foarte bun pentru asta, să fi făcut tot jocul cu schimbarea şi incendierea maşinii, pentru ca peste o vreme, când lucrurile se vor linişti, căci sigur se vor linişti curând, să vină şi să-şi ia nestingeriţi prada, pe care o vor putea duce în siguranţă, pentru că nimeni nu-i va mai căuta.
Mai sunt şi alte elemente care ne duc cu gândul că totul a fost premeditat şi că în niciun caz artefactele nu au fost furate pentru a fi topite, aşa cum aiurea s-a spus, ci, şi asta din păcate, a fost comanda unui colecţionar bolnav la cap, care şi-a dorit numai pentru el aceste comori. Să le admire singur, sau, cel mult, să se mândrească la alţi colecţionari la fel de bolnavi ca şi el. Dacă este aşa, şansa de a le găsi este infimă. Chiar dacă vor fi găsiţi vinovaţii, care nici asta nu cred că se va petrece pentru că, prin modul de lucru, au dovedit a fi nişte profesionişti desăvârşiţi, care precis şi-au asigurat acoperirea şi dispariţia, tot nu vom ajunge la colecţionarul dement. Pentru că, mai mult ca sigur, nu el personal a vorbit cu jefuitorii.
Singurul licăr de speranţă este că, parte din brăţările dacice au mai fost furate şi poliţiştii români au reuşit să le dea de urmă. De astă dată însă, cazul este mult mai complicat.
Iar singura certitudine pe care o avem este că am rămas fără o bucată de referinţă din identitatea noastră naţională. Iar până acum, nimeni din România nu este vinovat de asta.
Urmăriți varianta video a editorialului, AICI.
