Înainte să împrumutăm “cravata” din franceză, foloseam cuvântul “gâtlegău”, adică ceva ce se leagă la gât.

Cea mai veche dovadă a purtării cravatei datează de acum aproape 1.000 de ani. Soldaţii de teracotă descoperiţi în Xian, în 1974, fuseseră îngropaţi alături de suveran în anul 210 î.Hr. Fiecare soldat are la gât o “cravată”, probabil un însemn al onoarei.

Un articol vestimentar similar pe Columna lui Traian din Roma. Miile de soldaţi care apar pe columnă poartă la gât diferite accesorii. Ele nu apar la alţi soldaţi romani, ceea ce a condus la concluzia că erau purtate doar de luptătorii excepţionali, ca semn al distincţiei şi onoarei militare.


În secolul al XVII-lea, în timpul Războiului de 30 de ani, mai mulţi mercenari croaţi au fost aduşi în faţa regelui Ludovic al XIII-lea. Aceştia purtau la gât nişte eşarfe colorate ca parte a uniformei militare, care i-au atras pe francezi, obişnuiţi să poarte doar gulere înalte, apretate. Dincolo de aspectul decorativ, eşarfele erau mai practice decât gulerele incomode şi protejau cămăşile şi nasturii. Până la venirea la tron a Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, accesoriul devenise deja o modă în Franţa. Soldaţii, curtenii şi chiar oamenii de rând începuseră să poarte eşarfele în diferite culori şi materiale. Se crede chiar că termenul francez „cravat” este o adaptare a cuvântului „croat”, pentru că stilul fusese adoptat de la croaţi.

Lavaliera este considerată adevăratul predecesor al cravatei înguste moderne, căreia i-au mai trebuit totuşi câteva sute de ani până să apară în modă.

Lavaliera a pătruns  în moda englezească în 1660, odată cu revenirea la tron a regelui Carol al II-lea al Angliei, nepot al regelui Ludovic al XIII-lea, aflat până atunci în exil în Europa. Alţi aristocraţi care îl însoţiseră au adus cu ei lavaliera şi în scurt timp, accesoriul a ajuns să fie purtat în toate coloniile englezeşti. Era o podoabă extrem de preţuită, care era purtată în înalta societate într-o mulţime de culori şi stiluri: din franjuri, din dantelă, din mătase, cu broderie, etc.

În 1815, împăratul Napoleon Bonaparte, care de obicei se îmbrăca în negru, a purtat o cravată albă în timpul bătăliei de la Waterloo pentru a-l onora pe Ducele de Wellington, care considera că albul poartă noroc.

Moda a continuat să se schimbe, aducând inovaţii în executarea nodului, apărând manuale care învăţau bărbaţii cum să lege cravata în peste 30 de feluri.

În 1880, Univeristatea Oxford a fost prima care a adoptat cravata şcolară, după ce un membru al clubului de yachting şi-a scos panglicile de la pălăria de pai şi şi le-a legat la gât.

Cravata tip ascot sau lavaliera făr nod, cu insignă, a apărut în anii 1880 şi a fost inspirată de regele Eduard al VII-lea al Marii Britanii, care purta un asemenea accesoriu la cursele celebre de cai, The Royal Ascot. Tendinţa a fost adoptată mai apoi pentru ţinutele formale de zi.

În anii 1920, a intervenit o schimbare drastică în designul cravatei, introdus de newyorkez-ul Jesse Langsdorf. Creatorul de modă american a adus în prim plan forma îngustă taiată în V la vârf, extrem de elegantă, simbol al rafinamentului şi bunului gust. De atunci, de-a lungul anilor, lăţimea cravatei a variat, la fel şi lungimea ei. Culorile şi imprimeurile sunt nenumărate, dar stilul lui Langsdorf a rămas aproape neschimbat.