Acum o jumătate de secol apărea o carte celebră scrisă de un cercetător american, cu un titlu care mie îmi place enorm (deşi azi n-ar mai fi acceptat de nicio editură de peste Ocean, din motive de corectitudine politică): „Bazele morale ale unei societăţi înapoiate“.

 Nu, nu era vorba despre Africa sau despre Balcani, ci despre legătura dintre subdezvoltare, corupţie şi tipul de societate care le perpetuează într-un sat din Italia de sud. Teza principală este că ineficienţa economică, mita, mafia şi toate celelalte sunt doar efecte ale unui anume tip de relaţii sociale, iar oamenii şi-au construit o morală aparte justificând comportamentele alăturea de lege.

Pe scurt, Banfield a găsit în Mezzogiorno o viziune larg răspândită şi acceptată, pe care el a numit-o „familism amoral“, ce se rezumă cam aşa: societatea e formată din cercuri concentrice, în care familia mea şi rudele sunt cercul interior, prietenii şi asociaţii sunt în următorul, cunoştinţele întâmplătoare cad în cercul şi mai larg, ş.a.m.d.. Datoria fiecărui individ este să apere necondiţionat pe cineva apropiat în faţa unui stranier, indiferent cine are dreptate pe fond, cu toate mijloacele.

De asemenea, are datoria să blocheze orice încercare a unui grup străin de a realiza un câştig, pentru că aceştia sunt prin definiţie potenţiali, drept care câştigul lor trebuie privit ca o pierdere a noastră. Legea sau morala nu joacă niciun rol, decât, eventual, ca instrumente de unică folosinţă atunci când sunt de partea noastră; dacă este invers, trebuie să fie ignorate, pentru că regula supremă este coeziunea familiei.

La limită, ele ar putea funcţiona ca reper în chestiuni care nu interesează pe moment (cum excelent rezumă un proverb sudamerican situaţia, „a los amigos todo, a los enimigos nada, al extrano la ley“: prietenilor totul, duşmanilor nimic, străinilor legea).

Or, spune Banfield, dacă aşa arată societatea, ce te mai miri că familismul amoral intră în mod natural şi în instituţiile publice, unde funcţionarii îi tratează pe oameni discriminator, din moment ce asta fac şi în privat? Mita este doar o mică parte a problemei, ca o formă de serviciu contra bani.

Dar, dincolo de ea, schimbul reciproc de favoruri şi tratament privilegiat, pe bază de clan, ia forme subtile care nu întotdeauna pot fi probate în justiţie. Marele pas către statul modern se face odată cu apariţia unei birocraţii neutre şi imparţiale, care tratează oamenii mai bine sau mai prost - dar pe toţi la fel, indiferent de clanul din care provin. Dacă familismul amoral descris de Banfield vă sună cunoscut din experienţă, e semn că mai avem de lucrat la proiectul nostru de modernizare început în România acum 150 de ani.   Dacă accesul la servicii publice e controlat cu bani daţi pe sub masă; dacă licitaţiile de lucrări se câştigă invariabil pe linie de partid; dacă într-un orăşel de provincie şeful local de organizaţie politică, primarul, procurorul-şef şi rectorul de universitate privată ies împreună seara la o băută şi decid cine ce afaceri are voie să facă; dacă prin facultăţi şi clinici universitare s-au format familii la propriu, cu gineri, cumetri şi naşi, care îşi dau unii altora diplome şi funcţii; dacă foşti demnitari mint cu nonşalanţă ca să ia o casă de protocol, iar apoi rămân în ea după ce li se termină mandatul, apoi apar pe la televizor şi dau lecţii de etică - astea sunt semne că familia (sau mai bine zis famiglia) şi partidul încă bat norma oficială.

Pentru că în fiecare din aceste cazuri există lege, dar nu se aplică, sau se aplică selectiv doar împotriva celor rătăciţi prin sistem şi care n-au pupat inelul şefului de gaşcă. Suferim în România de familism amoral nu doar în politică, ci şi în alte privinţe, iar problema e prea adâncă încât să se rezolve cu legi noi în plus la cele care există, dar nu se aplică (fiindcă cei care ar trebui s-o facă sunt şi ei parte din schemă), sau mărind salariile funcţionarilor, profesorilor ori medicilor.

De aceea o coaliţie de organizaţii din societatea civilă a decis ieri să se lanseze într-o aventură nouă, în paralel cu eforturile de a elimina corupţii de pe listele pentru Parlamentul European: viaţa universitară.

Trebuie făcută un pic de lumină şi văzut de ce inşi vag alfabetizaţi ajung profesori universitari pe bază de dosare cu bibliografie inventată, care stau apoi arhivate la minister şi nimeni nu le verifică; cum e posibil să ia cineva patru-cinci norme didactice ca să ajungă la 5.000 euro pe lună, adică mai mult ca pe o poziţie similară în Germania; şi de ce tineri cu diplome în străinătate întorşi în România nu-şi găsesc loc în sistemul de educaţie, deşi toată lumea plânge după specialişti.

A venit momentul să avem topuri ale corupţiei şi nepotismului şi în alte domenii, nu doar în politică, aşa că daţi o mână de ajutor la www.romaniacurata.ro.