Intr-o tara in care spaguirea ministrilor e ilustrata la televizor intr-un serial mai cumplit decat orice film horror, in care prostitutia infantila se face nestingherita la lumina zilei, in care pensionarii se calca in picioare la cozi vartoase pentru a inhata o halca imputita si o desaga cu malai donate de hiene in redingote, aspirante la popularitate, nici ca mai poate mira disparitia unui perimetru sportiv traditional dintr-o coasta tesalata a Bucurestiului.

E vorba, se stie, de baza Tineretului, infratind fotbalul, rugby-ul, atletismul si sportul de masa cu inotul, acompaniat de toate anexele sale.

Un individ putred de bogat, crescut candva la pieptul nomenclaturistilor, tinteste, prin manevre jurdice tenebroase, acapararea spatiului pentru a-l destina afacerilor imobiliare atat de rentabile, ce transforma Romania intr-un decor posac si absurd, derivat parca din jocul de cuburi. In care nu mai pulseaza sangele economiei, in care nu mai bate inima sportului, in care nu se mai lafaie rasul copiilor.

Marturisesc ca mi-era familiar locul. Il calcam zilnic acum vreo 40 de ani, ca angajat al saptamanalului „Fotbal”, o publicatie cu personal putin si beneficiu mare, inghitita repede de varul sau batran, pezevenghi si gelos, cotidianul „Sportul”. Revista isi avea sediul chiar sub tribuna de la Tineretului, impartind spatiul cu un grup sportiv scolar.

Stadionul avea menirea unui laborator, tribuna era pipernicita si austera, ca o cantina unde se mananca gratis. Tot ce nu se afla in vizorul marii performante, cu alaiul ei de opulenta, freamat si interes, incapea in aceasta arena secundara, sumetita in cel mai dichisit sector al Capitalei.

Ca elev la „Nicolae Balcescu” si ulterior student la ASE, o facultate pe care, spre mandria mea, n-aveam s-o termin, am functionat si eu in ovalul strajuit de Manastirea Casin si Arcul de Triumf. Fruntas la un minicros in curtea scolii, am fost selectionat pentru faza municipala.

Novice in materie, in dimineata cursei am dejunat bine si cu pofta, ca nu cumva sa ma lase puterile in plina cursa de 1.500 de metri. Pe care am luat-o pe cont propriu, instalandu-ma in fruntea plutonului, hotarat sa-l intind pana se rupe.

Galeria functiona de minune, pe ultima turnanta pastram suprematia, pana cand stomacul, dezmortit de fuleu si intepat de emotiile unui triumf intrezarit, s-a revoltat pana in gat, desertandu-se intr-un colt, langa gard, cu 60 de metri inaintea firului alb, ademenitor. Cu alta ocazie, in echipa de rugby a ASE-ului, am sustinut, in acelasi cadru, singurele meciuri din „cariera”.

Primul, un amical cu marea CFR Grivita Rosie, doldora de internationali. Ne-au batut, fara sa forteze, cu 58-3. Al doilea, oficial, a fost in compania Institutului de Constructii. Pentru ca eram mai indesat ma fixasera pilier.

Cu urechea zdrelita de frecusul infernal, incolacit in prealabil de grumazul de taur al celebrului Dinu, zis Capone, din garnitura Grivitei, aveam sa ma trezesc acum si cu nasul insangerat. Un ageamiu, ca si mine, zbatandu-se pentru a proteja balonul, ma tamponase dur. Mi-am zis atunci ca, daca tot iese cu sange, mai bine ma apuc de box, un sport in care risti pe cont propriu. N-am facut-o.

Am devenit ziarist, acum 40 de ani, ca sa-i infierez azi pe cei care jefuiesc bucuria acestui popor napastuit.