Pe Hagi l-am cunoscut intr-un tren mizer, neluminat si naclait.

Mergea, ca si mine, la Constanta. El sa joace, eu sa comentez meciul. Era un pusti caruia incepuse sa-i mearga vestea, incorporat la Luceafarul, leaganul talentelor precoce de pe cuprinsul tarii, obligat sa evolueze si in tricoul echipei de bastina.

Facea naveta intre Capitala si Litoral, insotit de antrenorul nationalei de juniori, Costica Toma, fostul portar acoperit de glorie al CCA-ului si al tricolorilor. Am inteles ca profesorul isi escorta elevul, ocrotindu-l ca pe un bun national.

Hagi statea cu capul in maini, perforand negurile cu ochii invapaiati, ca niste taciuni aprinsi. Nu era un guraliv. Dar am apucat sa-i smulg marturisirea ca viseaza sa ajunga la Steaua, imboldit si de dorinta tatalui sau, nea Iancu, fie-i tarana usoara, din cuvantul caruia nu iesea.

Pana la urma, Hagi a ajuns in Ghencea, dupa o escala lunga in Regie. I se implinise visul. Ajuns antrenor, era normal ca el sa se prelungeasca. La nationala, la Bursaspor, la Galata, la Timisoara, tehnicianul veleitar jinduia tot dupa Steaua lui. Pasiunea, orgoliul si destinul contopindu-se, a rezultat un ghem greu ca o ghiulea, legat de picioarele marelui fotbalist.

Batranul Costica Toma, mentorul de ieri, isi aminteste azi ca Gica nu promitea o cariera pe banca tehnica. Juca din instinct, exceptional, pe cont propriu, inzestrat cu o viteza de reactie fantastica si un sut necrutator. Ardea intens si solitar. Nu il interesau preocuparile grupului, nu-si dadacea coechipierii la pauza, nu se conecta la priza comuna. Cei din jur nu erau decat puncte de sprijin, ca o balustrada, ca un semn de circulatie, ca o gura de cafea.

Printr-un capriciu al sortii, calaul antrenorului Hagi a intrat in pielea unui tutar al sau din vremea marilor izbanzi cu mingea la picior. Un machidon ca si el, pe care avea sa-l si naseasca. Acestui Gigi Becali nu-i placea fotbalul, ii placeau fotbalistii celebri, in anturajul carora se fudulea, mai prezentandu-le o fata zglobie, mai turnandu-le in pahare, mai carandu-le bagajele, cum afirma deunazi Raducioiu.

Dupa ‘89, Gigi Becali a facut o avere uriasa. Nefiind treaba mea s-o descos, ci doar sa ma mir de dimensiunea ei, am crezut ca opulenta logodita cu piosenia afisata ostentativ pot tese o aripa sub care veleitatile lui Hagi ar putea rodi. Cand colo, motanul pervers isi procurase un soricel pe care sa-l chinuiasca, sa-l umileasca si sa-l injoseasca, parca gelos pe faima lui.

Lui nea Gigi n-am avut placerea de a-i sta prin preajma decat vreo 5 minute, in salonul unui aeroport international. Descoperindu-ma, a baiguit ceva, conventional, neutru, in loc sa-mi multumeasca pentru a-l fi aparat, in presa, de mania unui scriitor cu panas, ca Alecu Paleologu. Era la inceputul urcusului sau pe tronul Stelei. Nu era asa de expansiv si infatuat ca acum.

Parea original si indraznet, aproape simpatic. Dinstinsul aristocrat, deranjat probabil si de mirosul de stana, il considera insa de-a dreptul prost, cum avea sa si scrie negru pe alb.

L-am contrat pe reputatul personaj, considerandu-l dur si nedrept, zicandu-i vreo doua, in scris, riscand sa fiu tavalit prin calimara sa cu venin. Din fericire, venerabilul carturar, dintr-un motiv sau altul, nu m-a onorat cu o replica.

Daca ar fi trait, conul Alecu Paleologu ar fi adaugat epitetului initial si altele. Ca de pilda: ingamfat, parvenit, galagios, dubios, intrigant, grandoman.