Rar se întâmplă ca un teatru să-şi deschidă porţile atunci când au loc repetiţii, pentru că regizorii, dar şi actorii vor ca piesa, rolurile lor, să fie bine şlefuite atunci când vor vedea luminile rampei.

La repetiţiile cu public care au avut loc la Teatrul Bulandra, Andrei Şerban a dus la bun sfârşit „Omul cel bun din Seciuan”, de Bertolt Brecht, ocazie perfectă să stăm de vorbă cu Adrian Ciobanu, actor în ofensivă, de o dezinvoltură specifică celor ce se simt stăpâni pe situaţie, cu nimic ostentativ, pe alocuri un visător, dar cu siguranţă deloc singurul. - EVZ: Faci parte din distribuția noului spectacol al lui Andrei Șerban de la Bulandra, „Omul cel bun din Seciuan”. O întâlnire, nu? - Adrian Ciobanu: Andrei Şerban.... Personal, pentru mine a fost o experienţă foarte puternică. În condiţiile în care a reuşit în patru săptămâni să scoată un spectacol de la A la Z curat şi coerent. Un efort uriaş, dar când vezi atâta tenacitate, convingere, atâta putere de adaptare nu poţi să nu mergi cu omul acela. Dincolo de toate legendele că Andrei Şerban biciuieşte actorii, că are un regim de lucru infernal, el a fost foarte normal, a spus de la început „Vreau asta!”, „Am nevoie de toată energia voastră!” „Puteţi?” N-a avut nimeni nici o problemă. Pentru mine a fost o experienţă excepţională. A venit, a dat un casting, ne-am plăcut. În patru săptămâni, greu, cu text învăţat de pe o zi pe alta, costume improvizate, dansuri improvizate, uşor, uşor s-a ajuns la un rezultat. Pe mine, experienţa aceasta m-a îmbogăţit. Am descoperit un om foarte dedicat teatrului, tenace, care crede în teatru şi când îl face, îl face cu bună credinţă. „Am avut un profesor excepțional, Ion Cojar” - Cum ai ajuns actor? Ce te-a determinat să faci a c e a s t ă meserie, ce te-a motivat să alegi a c e a s t ă cale? Am avut iniţial o condiţie de sportiv. Şi am făcut sport. Uşor, uşor, probabil în mintea mea au avut loc nişte conexiuni, schimbări, să zicem evoluţie, şi am dat de cărţi. Am început să descopăr tot felul de lumi şi a început să-mi placă să visez, să-mi asum alte existenţe, aşa, poetic, romantic, cum se putea la vârsta aceea. Apoi a început să devină pentru mine un exerciţiu personal. A început să crească în mine dorinţa de a mă schimba mereu, iar prin liceu a fost clar pentru mine că asta îmi doresc să fac. A fost foarte greu la vremea aceea. Părinţii nu m-au lăsat şi am dat la o altă facultate, Construcţii, n-am luat şi am plecat în armată. Am dat timp de patru ani la Teatru. În al patrulea an, am reuşit. Nici nu mă aşteptam, pentru că erau peste o sută de candidaţi pe loc, era aproape imposibil. Am luat şi am avut un profesor excepţional, Ion Cojar. - Sunt importanți profesorii pe care îi ai pentru că de la aceștia poți învăța, dar și fura meserie. Dar mentorul, cât de important este acesta pentru un student la Teatru? - De aici porneşte rădăcina, de la mentorul pe care îl ai în teatru. Evident că pe parcurs tu evoluezi, pentru că întâlneşti o sumedenie de alţi profesori, artişti mari, de la care înveţi, de la care înmagazinezi mult, îţi tragi sevă. Profesorul, în primul rând, este acela care te creşte şi de acolo îţi faci tu o părere, iar dacă el este un profesor tenace, care ştie ce să ceară de la tine, nu mai uiţi niciodată drumul iniţial şi te bazezi toată viaţa pe el. În timp, lucrurile se pot pierde, dacă trăieşti într-un context sărac. Pericolul e ca frustrările să te acopere, să nu mai vrei nimic, să te mulţumeşti cu puţin, să-ţi fie frică de provocări şi atunci rămâi unde-va în urmă, mustind de mediocritate. - Studenția... Toți ne amintim cu drag de acele momente. La tine cum a fost? - Şi acum evoc momente din facultate, ani din facultate în care tot ce se întâmpla era perfect. Dimineaţa aveam sport, mişcare scenică, scrimă, canto, istoria teatrului. După-amiază actorie, iar seara de la 9 rămâneam cu colegii de la Regie şi lucram la piesele lor de examen. Lucrurile se terminau spre 12 noaptea… Luni întregi aşa trăiam. Dorinţă şi curiozitate. Dragoste de meserie. Nu oboseam, mi se părea că pot face orice, că lumea mi-e deschisă. În clipa aceea lumea era perfectă. În teatru poţi să decazi din cauza acestor vremuri sau a sistemelor Au fost momente când mi-am zis „Doar atât? Eu venisem pregătit pentru mai mult”...