Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Pentru a avea şansa să vă întâlniţi cu Sebastian Papaiani trebuie să trimiteţi la adresa OP 1 CP 10 Bucureşti, până cel târziu luni, 3 martie, talonul de participare la concurs. Talonul îl puteţi găsi în ediţia de vineri, 29 februarie a Ghidului TV al «Evenimentului Zilei ».
Sebastian Papaiani ne demonstrează, cu instrumentele profesiei de actor, că „Nimeni nu-i perfect“.
EVZ TV: Aţi venit la Prima cu un nou rol în sitcomul „Nimeni nu-i perfect“... Sebastian Papaiani: Personajul pe care îl interpretez este un caracter mai complex, fiind în acelaşi timp copilăros, curios, comic, ridicol şi tipicar, un om care, deşi are o vârstă înaintată, nu vrea să arate bătrân. Ce a câştigat şi ce a pierdut televiziunea, după ‘89? Televiziunile noi au avut de câştigat tot timpul, pentru că sunt vii, prezintă şi binele, şi răul. Ele ştiu să discearnă, să aleagă ce-i mai bun. Acum, televiziunea na- ţională a pierdut acea parte a vie- ţii artistice care se numeşte teatru şi care era un fel de şcoală pentru spectatori şi chiar pentru actorii care urmăreau spectacolul la TV.
Aţi trăit şi aţi făcut istoria filmului românesc, ce s-a schimbat major? S-a schimbat, în primul rând, rapiditatea cu care se lucrează şi goana pentru finalizare. Filmele de pe atunci poate că erau mai de esen- ţă, dar se turnau într-un ritm mai lent, pentru că aparţineau statului. Toţi banii cu care se făceau aceste filme erau ai poporului. Acum avem importatori, executori şi regizori străini, care fac filme cu figuraţie de actori români şi totul este comparabil cu valuta existentă, dolarul sau euro. Acum timpul costă bani. Pe atunci ieşea un film într-un an şi jumătate, acum poate fi gata în trei luni.
Ce mai ştiţi de foştii colegi- Ilarion Ciobanu şi Colea Răutu, v-aţi mai văzut? Din cauza vârstei înaintate, domnul Colea Răutu stă mai mult în casă. Cu Ilarion Ciobanu am vorbit la telefon chiar zilele trecute şi este bine, sănătos. Asteaptă să ne întâlnim!
Vremurile se schimbă, modul în care este receptată celebritatea, de asemenea. Cum vă simţeaţi înainte de Revoluţie şi cum vă simţiţi acum, în raport cu publicul? Pe atunci era o maximă, lansată de sistemul comunist, care spunea că „omul este cel mai preţios capital“, dar, de fapt, erau vorbe aruncate în vânt, pentru că omul nu era nimic. Pe vremea aceea şi eu eram tot om, actor, dar om. Nu eram numit „maestre“, cum mi se spune acum, ci „actorul nostru“. Când te duceai la un spectacol şi te întâlneai cu organele de partid erai „actorul lor“, pe urmă te uitau. Îţi dădeau o garsonieră în cartierul Buboi, în Titan, şi uitau de tine.
Şi acum? La fel se întâmplă şi în zilele noastre, pentru că oamenii, în profunzimea lor, nu se schimbă. Numai banul schimbă omul sau întreţine caracterul uman. Acum, nu de foarte mult timp, am fost numit „cetăţean de onoare“ al Piteştiului, oraşul meu natal, şi „fiu al judeţ ului“. În acelaşi timp, aceste numiri au rămas ca pe vremuri, adică numai pe hârtie. În realitate, respectul de care ar trebui să mă bucur, odată cu aceste hârtii, nici nu mai există. Eu, spre exemplu, am fost naţionalizat de două ori de Primăria oraşului Piteşti. Mi s-a luat pământul şi a fost vândut. Care este părerea dumneavoastră referitor la telenovele? Este un gen. Atâta tot. Nu sunt deosebiri fundamentale între un film de sine stătător, care se numeşte film artistic, şi telenovele. Pentru mine, telenovela face parte din profesia mea, din ceea ce am învăţ at la şcoală, la Institutul de Teatru.
Mergeţi la piese de teatru? Merg la teatru, însă, dacă aş spune că sunt prezent la fiecare spectacol, aş minţi. Nu am timp să merg atât de des. În ultima vreme, am văzut câteva spectacole la Bulandra, unde şi colaborez, şi la Nottara, dar nu pot să zic că sunt un nelipsit al teatrului. Citesc cronicile, aud păreri din partea colegilor meu care au jucat în spectacole, despre respectivele piese. Atât cât pot, mă informez.
Care sunt argumentele pe care le-aţi aduce unui tânăr împătimit de internet şi filme să meargă la teatru? Argumentele nu există! Am reuşit însă să conving o familie să meargă la o piesă de teatru în care jucam eu. Am avut bucuria ca această familie, formată din părinţi şi un adolescent, să vină după spectacol la cabină şi să plângă. De atunci au rămas spectatori de teatru. Altfel, nu ai cum să le spui de teatru, pentru că teatrul nu se citeşte de spectatori, teatrul nu este o romanţă. Teatrul este o dramatizare, este o bucată de viaţă într-un timp mai scurt sau mai lung. Teatrul trebuie să-l vezi, nu să-l citeşti.
Şi apropo de internet, v-aţi acomodat cu acesta? Mă uit pe internet, dar nu pot să spun că mă descurc foarte bine. Pentru mine, internetul este ca o „ciorbă rece“, însă, dacă aş şti să mă descurc mai bine cu „amprentele digitale“, poate aş mai încălzi puţin ciorba asta.
Recomandările noastre
