Evenimentul Zilei > Opinii > Invitatii EVZ > Îngrijitorul de umbre | ALICE ÎN ȚARA NETERMINATĂ
Îngrijitorul de umbre | ALICE ÎN ȚARA NETERMINATĂ

Îngrijitorul de umbre | ALICE ÎN ȚARA NETERMINATĂ

Cu toate că era foarte încântat de apropierea cu Alexandru Ioan Cuza – împărţind cu înţelepciune dreptate în stânga şi-n dreapta şi stând la taclale un pic iezuite, dar, totuşi, chibzuite, cu M. I. Roată – Emil Constantinescu nu a putut ieşi din paradigma unei aparenţe mult mai modeste.

 Carcasa lui insignifiantă, cu lumina slabă pe care o emite (de strălucire, nici nu poate fi vorba!), are parcă ceva dintr-un personaj de teatru. Ceva între Willy Loman, comis-voiajorul lui Arthur Miller şi „ţârcovnicul-paracliser” al lui Marin Sorescu. Moale pe dinafară. Băţos nemotivat pe dinăuntru. Arţăgos degeaba. Gonflat fără consistenţă.

În realitate, fostul preşedinte, a cărui nonşalanţă în mediocritate a fost tot timpul cinstită cu gluma în care el era „băiatul pe care Coposu îl trimitea după ţigări” (cerberii din anturaj ajunseseră la exasperare, numai la auzul cuvântului „Kent”, intrau deja în fibrilaţii), era incapabil să-şi depăşească învelişul. În ciuda eforturilor, era enervant de perfect uniform. Putea fi asemuit până la confuzie cu fundalul. Nu ieşea în evidenţă cu nimic. Nu reuşea să atragă atenţia nimănui. Era ca o trufanda ofilită uitată pe taraba unui negustor puturos.

Aburcat singur, pe durata întregului său mandat, în vocaţia imaginară de lider regional („prietenul meu, Vaclav!…!” – declama el ritos, ori de câte ori venea vorba despre Europa de Est, îngroşându-şi vocea şi mai scăpând un pic capul într-o parte… cum, care Vaclav, dragă? Havel, bineînţeles!), Emil Constantinescu, chiar şi după 17 ani de când l-a „învins Sistemul”, a rămas un Proiectilă. Lovit de proiecţia unui fel de „wishful thinking” care l-a pătruns până-n măduva oaselor. De aceea, el nu se ocupă cu lucruri reale (nici cărţile pe care a avut impresia că le-a scris nu sunt adevărate!). El este preocupat numai de ùmbrele sale. El îngrijeşte umbre. Este un fel de infirmier de arătări. Un felcer de năluci. Un agent sanitar al spectrelor.

Dar, nu se ştie în urma cărui impuls, dintr-odată, ambiţiile lui afânate de timp s-au cocoloşit puternic, virilizându-i puternic ecoul de conducător. Atunci, şi-a dat seama că nu putea rămâne la nesfârşit bâţâindu-şi picioarele pe marginea patului. El trebuia să redevină bărbat. De stat. Activ, în chiar mojarul baldachinului, acolo unde se depun, ca ofrandă, forţele.

Aşa se explică dorinţa lui de a nu mai sta ca popândăul cultural, de a se face util, dacă nu societăţii româneşti, atunci măcar Levantului (regiunea geografică cu graniţe imprecise, ce se referă la o mare parte a Orientului Mijlociu la sud de Munţii Taurus, mărginită la vest de Marea Mediterană şi la est, de Deşertul Arabiei şi Mesopotamia Superioară). De ce Levantul? Nu e treaba dvs. şi nici a mea.

Drept care, la dorinţa febrilă a fostului preşedinte şi cu sprijinul lui Călin Popescu Tăriceanu – un alt faimos vector alfa – Comisia de Învăţământ a Senatului a hotărât înfiinţarea Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului. Având 36 de angajaţi, finanţat public din fondul de rezervă al guvernului şi condus, fireşte, de iniţiatorul proiectului.

Aşa că, de acum încolo, mi-l închipui pe Emil Constantinescu ca pe un Lawrence al Arabiei valah, călare pe un pur-sânge şi purtând la oblâncul şeii două obiecte preţioase. Într-o parte, „Levantul” lui Cărtărescu, iar în cealaltă, o probă de dolomit de la Roşia Montană.   

 

 

Publicat in categoriile: Invitatii EVZ
Ne puteți urmări pe Facebook, Telegram sau pe Google News
Accesează: