Închisoarea lui Ceaușescu, între legende negre și un viitor de hotel-muzeu

După 85 de ani de ruină și amânări, închisoarea Doftana din Telega (Prahova) – loc mitizat, temut și adesea mistificat – intră într-o etapă radical nouă.

Concesionată în 2022 companiei lui Mohammad Murad, fosta „cetate a suferinței” urmează să fie restaurată și ancorată într-un complex turistic major, cu hotel, case de vacanță, piscine, cinematograf și săli pentru conferințe, plus un muzeu dedicat perioadelor interbelică și comunistă. Proiectul promite îmbinarea turismului cu memoria, pe un sit clasat monument istoric, aflat azi în „precolaps”.

O ruină celebră, un plan controversat și obligații clare

Primăria Telega a încercat ani la rând să valorifice corect Doftana, însă costurile imense ale restaurării depășeau forța financiară a comunei. Clasată monument istoric în 2015, clădirea nu putea fi nici demolată, nici „cosmetizată” fără avize serioase.

După tentative eșuate (inclusiv un proiect privat de clinică), în 2022, Phoenicia Express SRL (grupul lui Mohammad Murad) a câștigat concesiunea: 110.153 mp teren și 3.911 mp clădire istorică, cu o redevență anuală de 130.000 de lei către Primărie. Valoarea de inventar totală a activelor la momentul concesionării: ~5,1 milioane lei (≈1,03 mil. euro).

Misterul celor 11 oameni de știință morți sau dispăruți: patru provin din același stat și au avut acces la informații nucleare

Nicușor Dan, discuții cu liderii coaliției. Ciprian Ciucu cere ca PSD să își asume guvernarea. Live Text

În caietul de sarcini există o condiție expresă: o parte substanțială a corpului istoric trebuie păstrată și muzeificată, cu accent pe două etape definitorii – interbelicul și comunismul. „Vom păstra și un muzeu în care istoria lui să rămână. Latura culturală va fi foarte prezentă, pentru că acolo se descarcă două regimuri diferite… Trebuie să scoatem în evidență elementele care au marcat acele perioade”, a declarat investitorul. În rest, complexul va include hotel, apartamente, case de vacanță, piscine (interioară/exterioară), restaurante, cluburi, cinematograf și infrastructură pentru evenimente și conferințe, țintind peste 1.500 de locuri de cazare.

Murad precizează că documentațiile sunt depuse pentru avize și că birocrația rămâne singurul obstacol pentru a porni șantierul. „Am pus toată experiența mea de 30 de ani în turism în acest proiect”, spune el, adăugând că, odată obținute aprobările, lucrările pot dura cel mult doi ani, finanțarea fiind deja asigurată.

„Precolaps” și reguli stricte: ce înseamnă restaurarea unui monument atât de fragil

Expertizele Ministerului Culturii arată o stare de precolaps: pereți din lut și cărămidă centenară, acoperiș prăbușit în mare parte în 2011, fisuri majore. În consecință, Legea 422/2001 impune intervenții de consolidare la structură, refacerea învelitorii, păstrarea materialelor originale (pe cât posibil) și interdicția de a altera componente definitorii fără aviz (culori, finisaje, brâuri, elemente metalice, arhitectură, tip de învelitoare). Surse tehnice estimează ~10 milioane de euro pentru restaurarea corpului istoric și ≥15 milioane de euro pentru construcțiile noi ale complexului.

De la model european la „cetatea suferinței”: cum a fost construită legenda Doftanei

Paradoxal, mitologia Doftanei – loc al terorii și torturii – se sprijină pe o istorie care începe „luminos”. Între 1894–1896, la ordinul lui Carol I, în imediata vecinătate a ocnelor de sare Telega, se ridică un penitenciar modern pentru epocă: cu electricitate, instalații de apă și canalizare, încălzire cu aburi. Planurile, publicate la 1896, descriau o clădire „în potcoavă”, 394 de celule, 12 carceri, curți cu pomi și verdeață, capelă, tuneluri de siguranță, spații medicale și administrative – un tipar inspirat din închisorile belgiene considerate „de model”.

Rapid, însă, reputația se schimbă. În perioada interbelică, dincolo de dosarele penale „de drept comun”, Doftana adună deținuți politici notorii. Se vorbește tot mai mult despre Secțiunea H, un turn izolat al corpului principal, unde ar fi ajuns cei mai „răzvrătiți”. Aici s-au țesut cele mai negre legende: șuvoaie de apă sub celule, stropiri nocturne cu apă rece, „bătutul toacei” din oră în oră pentru a fragmenta somnul, izolarea completă și „cura de tăcere”, o regulă aproape universală la Doftana în anii ’30 – nimeni nu avea voie să vorbească, nici în ateliere, nici la plimbare, nici în celule.

Relatări de presă ale vremii, obținute greu (directorii aveau grijă să controleze accesul în interior), surprind această disonanță: curățenia oficială vs. mărturiile deținuților. Un reportaj din 1935 notează scene mai banale – ateliere de tâmplărie, mese improvizate, „zeama de la ora 5” (ciorbă și pâine), lipsa unei săli de mese, servirea în celule – și totuși, din spatele „ordinii”, ies la iveală frânturi despre lanțuri grele nituite la picioare „la birou” (atelierul de fierărie), hrana o dată la două zile pentru cei pedepsiți și un regim de tăcere absolută în prima perioadă a pedepsei. Autorul, după două zile între ziduri, recunoaște: misterul nu poate fi pe deplin verificat – „Rea e lumea! Eu să-i fac pe ăștia oameni”, i-ar fi replicat directorul.

Adevărul stă, probabil, între standardele declarate și abuzurile documentate prin depoziții ori insinuate de jurnaliști: închisoarea a funcționat cu regimuri diferite – unii munceau în ateliere sau grădini, alții erau încarcerați strict, fără aer și fără vorbitor, luni întregi. În imaginariul colectiv, aceste elemente s-au contopit și amplificat, devenind „mitologia Doftanei”.

Noaptea de 9/10 noiembrie 1940: cutremurul care a pus capăt temniței

Legenda s-a frânt brusc în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, când un cutremur major a prăbușit etajele clădirii peste celule. Ziarele notau un „spectacol înfiorător”: cele trei niveluri principale „au intrat unele în altele”, prinzând sub dărâmături deținuți, gardieni și membri ai familiilor lor. Echipe de salvare (inclusiv ale garnizoanei germane aflate la Câmpina) au scos răniții; unii au fost duși la Spitalul Câmpina, alții la Spitalul Schuller din Ploiești, iar o școală a fost transformată temporar în unitate medicală. 121 de deținuți comuniști au fost transferați la Caransebeș, iar 39 de drept comun, la Aiud. Pentru restul, a urmat o lungă etapă de reparații parțiale și reconfigurări.

În 1945, ministrul de atunci al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, a decis desființarea penitenciarului (1 mai) și transformarea clădirii în Casă de sănătate pentru funcționarii Direcției Generale a Închisorilor. După 1960, Doftana devine muzeu – loc de ritualuri pionerești și memorializare oficială a suferințelor anticomuniste transformate, de fapt, în eroism comunist de propagandă. Cutremurul din 1977 o lovește din nou, iar după 1990, lipsa investițiilor o aduce în declin accelerat. În 2011, acoperișul se prăbușește ~80%, lăsând corpul istoric expus intemperiilor.

Legendele Doftanei: între „H” și „bătutul toacei”, între nituiri și „zeama de la ora 5”

Chiar dacă istoricul „tare” este parțial documentat, partea orală – legende, mărturii disparate, zvonuri – a hrănit timp de decenii aura locului. Câteva repere recurente:

• Secțiunea H: spațiul-cupolă al groazei. Se spune că sub celule curgea permanent un șuvoi, ca tortură psihologică; că noaptea gardienii stropesc încăperile cu apă rece; că „bătutul toacei” tulbură somnul fiecare oră. Izolare totală, lumină aproape deloc, mâncare o dată la două zile.

• Lanțuri și nituiri: în atelierul de fierărie („la birou”), deținuții erau culcați pe spate, picioarele ridicate pe un banc, pentru a li se monta lanțuri grele; greutatea lanțurilor era proporțională cu severitatea pedepsei – uneori se vorbește de 10–20 kg.

• „Cura de tăcere”: regula mută a penitenciarului; pentru o perioadă – stabilită discreționar de director – nimeni nu avea voie să rostească nimic. Se muncea, se mânca, se mergea în curte în liniște cazonă. Faptul a alimentat imaginea de „mormânt viu”.

• „Zeama de la ora 5”: realitate și simbol. Hrana săracă – ciorbă + pâine – era servită o singură dată pe zi celor în regim restrictiv, suplinea cantitativ la cei de la ateliere, dar rămânea, pentru mulți, o rigoare umilitoare. Fără sală de mese: mese improvizate, străchini în curte, străchini în celule.

Legendara „poartă neagră”, zidurile înalte, „galeriile de piatră” și poveștile celor care au ieșit „stârpiți” din H au făcut Doftana un loc de frică și pelerinaj încă din interbelic. După 1960, muzeul comunist a canonizat aceste istorii într-o cheie politică, transformând „teribila Doftană” într-un altar propagandistic. După 1990, golită de conținut și fără bani, clădirea s-a degradat; legendele au rămas să circule fără ghidaj critic.

Memorie versus business: poate coexista un resort cu un muzeu credibil?

Aici stă cheia proiectului actual. Investitorul promite coexistență: corpul istoric consolidat și muzeificat riguros; lângă el, construcții noi pentru cazare, agrement și MICE (evenimente). „Acolo e o chestiune sensibilă cultural… Muzeul rămâne. Trebuie să scoatem în evidență elementele care au marcat epocile”, spune Murad. Realitatea tehnică – „fiecare zid cere expertiză” – și statutul de monument ar trebui să garanteze un tratament conservator asupra vestigiului.

Riscurile există: diluarea memoriei în „spectacol”, gentrificarea unui loc traumatic, turismul Instagram peste un cimitir simbolic. Soluțiile stau în museografie serioasă, arhivă deschisă, mărturii contextualizate, parcursuri educaționale pentru școli și public larg, expoziții bilingve, tururi ghidate care să distingă între legendă și document. Un muzeu bun nu „înnobilează” suferința, ci o explică, o așază în timp și o predă generațiilor următoare fără tezism.

Când ar putea vedea publicul „noua Doftană”

Termenele depind de avize (Ministerul Culturii, Comisia Națională a Monumentelor), autorizația de construire, proiectele tehnice de consolidare și bugetarea etapelor. Investitorul spune că, în scenariul favorabil, șantierul ar putea începe din toamnă, iar finalizarea s-ar putea face în maximum doi ani de la start, „banii fiind asigurați”. Până atunci, clădirea rămâne în regim de protecție, fără acces public necontrolat.

Pentru Telega și Valea Doftanei, proiectul poate fi un motor economic (angajări, furnizori locali, taxe), dacă eșafodajul de memorie nu se pierde. O stațiune care să ofere leisure și istorie în aceeași vizită – dacă e făcută bine – aduce o valoare dublă: redă un monument uitat și pune pe hartă o zonă cu potențial.