Evenimentul Zilei > Opinii > Invitatii EVZ > În aparenţă, mămăliga nu explodează! | România cititorilor
În aparenţă, mămăliga nu explodează! | România cititorilor

În aparenţă, mămăliga nu explodează! | România cititorilor

Mămăliga explodează într-un târziu, însă numai dacă îi aprinde altcineva - din afară - fitilul! Altfel, nu! Să ne amintim de Decembrie ’89! Că aşa-i mămăliga mioritică şi, ca o dovadă în plus, pot relata o întâmplare aparent banală, ce a avut loc, recent, într-un autobuz de linie bucureştean.

 Aici se poate explica pasivitatea turtoiului, prin lipsa efectivă de spirit civic, care ne caracterizează şi care se constată cu nenumerate prilejuri, exasperându-ne.

Cu mizeria transportului public bucureştean neam cam obişnuit, spunândune ca e bine că funcţionează şi aşa. Dar, ca atmosfera dintrun autobuz întreg să fie irespirabilă din cauza unui boschetar făcut mangă, răpciugos şi părând ieşit din catacombe, sforăind cu gura deschisă, aciuit în fundul vehiculului şi care şi-a făcut pe el toate nevoile, chiar acolo, pe loc, asta ar fi fost cu siguranţă un motiv care să aprindă fitilul la mămăligă! Însă nu s-a întâmplat aşa ceva. În jurul lui s-a făcut un gol pe o rază de vreo doi metri şi pasagerii s-au înghesuit cuminţi şi muţi în jumătatea din faţă a autobuzului. Asta până când, abia urcată, o doamnă puternică nu a mai putut răbda mirosul pestilenţial răspândit în maşină şi a luat ferm atitudine cetăţenească, solicitând oprirea autobuzului şi evacuarea individului. Credeţi că a „ciripit” careva ceva? Poate doar o femeie şoptea de alături, nemulţumită şi ea de atmosfera sufocantă, iar o alta a îngăimat că să fie lăsat în pace, săracu’, că-i un om necăjit! În rest, un ditamai autobuz de cetăţeni pașnici se făcea că plouă. Suportau cu stoicism tot calvarul. Doamna revoltată a coborât nervoasă la prima staţie şi s-a adresat în uşă şoferului, rugându- l să ia măsurile ce se cuvin. Aproape să plângă, acesta s-a scuzat că nu are ce face, că nu vrea scandaluri şi că ştia că boschetarul ăla i s-a urcat în maşină de la capăt, încă de dimineaţă, ca să se adăpostească de ploaie. Apoi, autobuzul şi-a reluat traseul.

România a fost un astfel de „autobuz” în cei peste cincizeci de ani de comunism. Pasagerii, majoritatea cetăţenilor ei, cu mici excepţii, au acceptat supuşi „binefacerile democraţiei populare” şi, mai târziu, pe cele ale „iepocii de aur”. Între timp, deşi au îndurat regimuri comuniste ceva mai blânde, câţiva vecini de la Vest au avut tăria bărbătească să se opună, spunând NU, apelând şi la forţă, când a curs şi sânge, atunci când s-a sărit peste cal din partea autorităţilor politice obediente Moscovei, în detrimentul drepturilor cetăţeneşti. Este adevărat, că vorbim de state de confesiune catolică, unde Biserica nu a bătut niciodată palma cu Puterea totalitară. Asta, spre deosebire de noi, ortodocşii, unde Biserica a procedat tocmai invers, aplicând laşa concepţie neaoşă a „capului plecat, pe care sabia nu-l taie” şi vrea acum să ne convingă că doar aşa a putut păstra nealterată credinţa noastră strămoşească. Dar ceilalţi, de ce şi-au putut-o păstra necompromişi? La noi, chiar ca la nimeni!

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor