Idealiștii au, orice s-ar zice, un prestigiu. Chiar dacă pragmaticii sînt preferați în joburi, afaceri, mariaje și alte asemenea întovărășiri, admirația generală tot spre idealiști merge. Așadar, nu mi se pare de condamnat faptul că unii isteți autohtoni vor să se dea drept idealiști fără să fie. Problema este că publicul trebuie să-și dezvolte capacitatea de a discerne corect. Dacă este relativ ușor să deosebim un idealist autentic de un pragmatic care, ”strategic”, se dă drept idealist la un moment dat, e mai greu să deosebim un idealist autentic de un nevrotic cu pulsiuni de acest gen. Aici se cuvine să subliniem că idealismul, oricît de avîntat, presupune un echilibru interior prealabil. Așadar, cum deosebim un idealist de un nevrotic?
Cu mulți ani în urmă am vizitat Muzeul Comunismului din Praga. Muzeul este situat în plin centru, pe cunoscuta arteră pietonală Na Prikope (la nr. 10, în caz că treceţi pe acolo) şi are intrarea comună cu un cazino. Ironie căutată sau simplă coincidenţă locativă - nu ştiu. Ceea ce a rămas memorabil pentru mine din acea vizită, a fost un film documentar despre rezistenţa anticomunistă pragheză, proiectat într-o încăpere îngustă a muzeului. Imagini cineverite montate cu rigoare documentaristică şi comentate cu decenţă, ale marilor manifestaţii antiguvernamentale din 1989, dar şi de mai dinainte, dădeau clar imaginea unui popor neliniștiti, greu de păcălit și greu de tiranizat, care în final a ieşit masiv în stradă cu determinarea de a opri un coşmar naţional. Nu o să reiau povestea acelor mişcări, cu „Primăvara de la Praga”, gestul eroic al lui Jan Palach, Charta 77 şi celelalte - cititorii acestei rubrici o ştiu prea bine, sînt sigur. La un moment dat, filmul arată ceva ce seamănă cu o descindere a miliţiei într-un club cam înghesuit, aflat la subsolul unei clădiri vechi. Cred că filmarea era a televiziunii oficiale pentru a fi livrată poporului în emisiuni de înfierare a ”dușmanilor” din interior sau, poate, era chiar filmarea polției politice pragheze. În orice caz, camera se mişcă dezordonat, frînt, vedem imagini grăbite - e limpede că se filmează cu dificultate. Vedem un spate viguros în uniformă de miliţian, capete acoperite cu chipie, bastoane de cauciuc, ghete cazone, vreo doi civili agitaţi care ordonă zbierînd. În stradă, la intrare, cîini de poliţie, dube, cer înnourat. Braţe puternice aruncă afară din club patru persoane: trei bărbaţi şi o femeie. Sînt tineri, longilini, au priviri speriate. Unul dintre ei ţipă în limba germană că e cetăţean vest-german şi e liber să se întîlnească cu cine vrea. Este aruncat în dubă. Ceilalţi rămîn în faţa clubului. Sînt îmbrăcaţi în hainele inconfundabile ale Estului anilor 80 - un surogat de blugi, o geacă din imitaţie de ceva, o geantă artizanală atîrnată pe umăr. Cu brutalitate, miliţienii şi civilii laolaltă îi aliniază, le cer actele, strigă la ei. În grupul acela îl recunosc pe Havel, celălalt bărbat aduce cu Ivan Klima. Pe tînăra care era împreună cu ei nu am recunoscut-o. Havel fumează neliniştit. Toţi trei sînt fragili, vulnerabili, neverosimil de firavi între mîinile noduroase care îi percheziţionează şi îi bruschează. Mă impresionează aparenţă lor delicată, înduioşătoare, în contrast cu forţa dezlănţuită împotriva lor. Aceşti oameni, îmi spun, pot fi zdrobiţi dintr-o singură smucitură a acestui aparat represiv care îi ţine în gheare acum și se joacă cu ei cam cum se joacă balenele ucigașe cu focile pe care le prind, înainte să le devoreze. Par victime sigure. Ce sînt ei în faţa celui mai rece dintre monştrii reci? Miliţienii au de partea lor tot: forţa fizică, legea şi ordinele superiorilor, frica celor din jur, numărul lor covîrşitor, cîinii. Cei doi bărbaţi şi femeia nu au nimic. Nu au cum să reziste. Apoi, imediat, îmi amintesc istoria, îmi amintesc cum s-a terminat, de fapt, totul, cum cei fără de putere au răsturnat puterea tiraniei absolute. Cîteva minute mai tîrziu, văd pe ecran mulţimea din piaţa Wenceslas aclamîndu-l pe Havel, imediat după ce guvernul comunist a părăsit puterea. Diferenţa între acel Havel hăituit de miliţie şi acest Havel ajuns erou naţional aproape nu există. Nu mă refer la înfățișare și trec peste schimbările inerente diferenței de ani. Mă refer la atitudine, la felul de a privi, la gesturi, la felul de a fi. Arestat sau adulat, idealistul rămîne la fel.
Aceată amintire îmi livrează criteriul de departajare. Un idealist este egal cu sine atît în clipele de vulnerabilitate cît și în clipele de glorie. Un nevrotic, evident, nu.
Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.
Recomandările noastre
