Patru maimuţoi adunaţi în jurul mesei dintr-un studio de televiziune discută aprins despre cum o să rateze România intrarea în spaţiul Schengen din cauza scandalurilor care zguduie Poliţia şi Ministerul de Interne.
Le ştiu, deja de prea multă vreme, rânjetul încărcat de nerăbdare: să moară, să se întâmple, să se împută! Şi ca ei, nenumăraţi alţii, pentru care starea de bine e direct proporţională cu suma eşecurilor noastre mai mici sau mai mari.
Nu ştiu dacă prin definiţie suntem fatalişti, pesimişti sau doar incapabili să ne imaginăm că am putea să şi reuşim. Dar ceea ce se vede dincolo de carcasele vorbitoare care apar din ce în ce mai des în spaţiul public e un putregai sinistru, o nerăbdare bizară de a îmbrăca haine de doliu, un apetit grozav pentru colivă şi parastase. Pare că avem o plăcere teribilă să îngropăm idei, oameni şi speranţe. Din când în când, cu un oftat din rărunchi, se mai arată lumii româneşti încă un învins, gata să-şi mărturisească lehamitea, abandonul, capitularea. Să fii dezamăgit sau înfrânt, după o cât de mică încercare de a privi cu speranţă spre viitorul tău sau al ţării, a ajuns un soi de virtute şi aşa se face că, pe stradă sau la televizor, e plin de inşi căzuţi, trişti şi pesimişti care poartă, la vedere, medalia nefericirii.
Bocim non-stop. Talkshow- urile de azi sunt o poveste nesfârşită despre cum nu merge, n-o să meargă şi n-a mers nimic. A ajuns nefiresc să spui că se poate, devii suspect dacă te declari încrezător sau optimist. Se caută, febril, personajele acrite, au întâietate toţi cei care pun la îndoială aerul, apa, ziua de azi şi, mai ales, ziua de mâine. Nu există viitor pentru că suntem foarte ocupaţi să îngropăm morţii prezentului şi să urlăm, din rărunchi, că am înfrânt. În fapt, bănuiesc că ne place atât de tare să ni se spună că suntem proşti, incapabili, hoţi, puturoşi sau corupţi, încât nici măcar nu ne mai imaginăm cum ar putea arăta zâmbetul curat al unei victorii.
Nu-mi iese din cap reacţia unui comentator TV după o victorie a echipei naţionale de fotbal, în urmă cu ceva ani. Omul era debusolat complet, aşteptase, cu nerăbdare, înfrângerea, se pregătise să găsească vinovaţi, cauze, explicaţii. Era absolut descumpănit şi trist în faţa succesului. Minute în şir a fost incapabil să articuleze altceva în afara unor interogaţii retorice despre cum poate fi explicată o asemenea întâmplare fericită. A vorbit despre şansă, zeii fotbalului şi, doar în treacăt, despre tactica noastră superioară. Era convins că e vorba de o întâmplare şi refuza, cu hotărâre, să creadă că am fost mai buni. În mod paradoxal, era trist că trebuia să fie fericit!
Azi, mai mult ca oricând, pare că ne e teamă de eventuale reuşite. Simt că o dezamăgire cumplită s-ar întinde peste România dacă, printr-un miracol născut, să zicem, din muncă mai multă, am reuşi să intrăm în Schengen sau să ieşim din criză. Văzând o autostradă terminată sau o guvernare eficientă, trăiesc cu impresia că mulţi conaţionali ar izbucni într-un plâns isteric: de ce să ne fie bine când ne place atât de mult să ne fie rău?! Ce ne-am face fără nereuşitele noastre, cui am lăsa spaimele, neputinţa şi, mai ales, bocetele pe care le-am exersat atâta amar de ani?!
Pentru norocoşii care mai au ocazia să şi respire între două sughiţuri şi trei suspine, propun un exerciţiu de imaginaţie, în care România e o clasă cu elevi mulţi şi foarte nerăbdători să descopere drumul spre victorie. De la catedră, profesorii naţiei nu-i învaţă nimic, în schimb, nu mai contenesc să le spună că sunt lepre, loaze sau loseri. Li se "explică" în termeni categorici că n-au nicio şansă, că sunt proştii proştilor, fraierii fraierilor. Apoi, cu cinism şi-n bătaie de joc, sunt lăsaţi să dea examenul greu al reuşitei în viaţă. Dacă, printr-un miracol, sunt şi câţiva care reuşesc, e degeaba: sunt mult mai mulţi cei care sfârşesc prin a se lăsa narcotizaţi de beţia eşecului, în ţara unde aplauzele sunt rezervate celor înfrânţi.
Maimuţoii care trăiesc din înmulţirea şi vânzarea spaimelor găsesc în România de azi locul cel mai profitabil pentru mizerabila lor afacere. Nu-mi rămâne decât să le doresc un faliment rapid şi cât mai dureros cu putinţă, ca să testeze pe pielea lor superba fericire de a muri în chinuri.
Recomandările noastre
