Capitala, plină de păsări şi mamifere, care încearcă să facă faţă dezvoltării urbane.

În Bucureşti, animalele luptă pentru supravieţuire „cot la cot“ cu oamenii. Raţe, pescăruşi, şerpi, guzgani, mierle, fluturi, şopârle, veveriţe, chiar şi vulpi, toate pot fi zărite prin zona Capitalei. Cercetătorii de la Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa“ spun că fauna din Capitală nu a fost însă studiată clar vreodată, iar ce se ştie se ştie doar „din vedere“.

Doru Ruşti, cercetător în cadrul muzeului, spune că, în alte mari oraşe ale lumii, oamenii şi-au pus problema ce se întâmplă cu păsările şi mamiferele care populează metropolele. „S-a făcut, de exemplu, o comparaţie pe mierlele din Paris şi cele din Moscova. S-a pus întrebarea de ce sunt atât de multe mierle în Paris şi atât de puţine la Moscova. Şi au încercat să vadă cum le merge. Şi e foarte greu de realizat, pentru că păsările sunt foarte greu de urmărit. Au găsit ca indicator câţi pui scot în medie, pe an, mierlele dintr-o parte şi din cealaltă. Astfel, au văzut ceva de genul că la Paris erau 3,5 pui pe pereche, iar la Moscova, deşi erau mai puţine mierle în oraş, scoteau 5,5 pui în medie pe an. Explicaţia era simplă: mierlele din Moscova stăteau în pădurile per-urbane, în timp ce la Paris, neavând aşa ceva, se concentrau în oraş“, spune cercetă torul. Păsări „de cartier“

În special, prin Capitală pot fi zărite anumite păsări care se leagă de viaţa oraşului. Malurile Dâmboviţei arată uneori ca pe litoral, pline de pescăruşi în căutare de hrană, iar mai nou au apărut şi lebedele.

„Pescăruşii au apărut acum vreo 20 de ani. Aici sunt două specii de pescăruşi. Sunt cei mici, care vin din nordul continentului, de la Marea Nordului, unde chiar e frig. Şi mai sunt pescăruşii argintii, mari, care cuibăresc pe blocuri înalte, în locuri ferite, şi care practic mănâncă de la gunoaie. Chiar şi la noi, pe muzeu, am avut cuiburi de pescăruşi. Au dispărut când s-a schimbat acoperişul“, spune Doru Ruşti.

Păsările sunt şi foarte oportuniste, arată cercetătorul. Ele zboară la nivel continental şi atunci îşi aleg, din spaţiul ăsta pe care îl pot străbate, cele mai potrivite zone pentru ele. Iar Dâmboviţa îndiguită a devenit o „baltă“ la care pot găsi hrană. Misterul guguştiucului

La păsări există o distincţie clară: sunt specii silantrope sau urbane, care sunt legate de mediul de viaţă creat de om. Un bun exemplu sunt vrabia şi guguştiucul. „Guguştiucul e un fel de turturică, a apărut prin anii ’50, ba chiar înainte de război. Nemţii şi acum îi spun «turturel turcesc», pentru că a apărut în Orient. Şi de ce s-a răspândit până în Scandinavia, nimeni nu ştie. El stă numai în localităţi. Şi-a găsit o nişă ecologică pe care o exploatează“, arată Doru Ruşti.

Pentru astfel de păsări, blocurile noastre de locuinţe - care pe piaţa imobiliară pot ajunge să coste câteva sute de mii de euro - nu sunt decât nişte stânci. Vrabia e „la tot pasul“ în oraş, pentru că are obiceiul să-şi facă cuibul pe lângă marii răpitori. „Răpitorii îi acordă un fel de protecţie. Şi omul e foarte bun pentru asta. Avem şi mierle multe în Bucureşti. Apoi, mai sunt păsările astea de apă, lebede, raţe, care vin în Capitală. Ele vin şi pleacă. Sunt în trecere, profită temporar de oraş. Ele nu au fost mereu aici, mai ales pentru că lacurile din Bucureşti au fost făcute târziu, artificial“, spune Doru Ruşti.

Dâmboviţa, cândva ca în Deltă

Raportat la perioada preistorică, potrivit cercetătorului, Dâmboviţa de atunci era o luncă inundată. Şi vietăţile de aici erau cum sunt cele din Deltă. Era o zonă sălbatică. Însă după ce oamenii au început să locuiască aici, s-au schimbat lucrurile. Astfel, pe lângă specii care sunt potrivite acestui mediu, au apărut cele aduse de om. „Ţin minte că, atunci când eram mic, era în Cişmigiu o chestie sinistră: o menajerie, în care erau animale în cuşti. Iar în alte oraşe au fost aduse sau au apărut artificial animale în preajma omului. În Viena există o specie de papagali exotici, care vieţuiesc în oraş. Au evadat din captivitate şi au populat zona“, arată Ruşti. Alţii au păţit ceva şi mai straniu. Englezii s-au pricopsit cu canguri sălbatici. „Bestiile“ au scăpat dintr-o menajerie privată acum mai bine de 40 de ani şi, de atunci, animalul australian „bântuie“ pe meleagurile Regatului Unit. „Omul a adus intenţionat o grămadă de animale, cum a adus şi câinii ăştia pe care acum îi numim vagabonzi. Iar animalele şi plantele aduse de om s-au şi sălbăticit, dacă nu au fost îngrijite“, arată cercetătorul. Nefericiţii şerpi

Cel mai mult suferă însă, din cauza oraşului, altfel de animale: broaştele, şerpii şi şopârlele nu au deloc o viaţă uşoară ca „bucureşteni“. „Problema e aşa: şarpele, în general, e privit ca duşmanul omului. Şi îl mai găsim călcat de maşini. Duşmănia asta parcă e o chestie ancestrală. Eu am făcut un sondaj printre copiii mici, aici, la muzeu, şi i-am pus să facă o listă cu animalele care le plac şi cu cele care nu le plac. A ieşit pe primul loc câinele, la cele care le plac, iar şarpele a ieşit cap de listă la animalele care nu le plac, de departe“, spune Doru Ruşti.

Bucureştenii nu ar avea însă de ce să-şi facă griji în privinţa şerpilor. Cei care trăiesc aici nu sunt veninoşi. Cei mai întâlniţi prin preajma parcurilor sunt şerpii numiţi „de casă“. Ei nu muşcă, însă au altă metodă de a se apăra: „Urinează cu o substanţă urât mirositoare pe tine şi nu mai scapi de mirosul ăla!“, spune Doru Ruşti. SE ASCUND PRINTRE COPACI Veveriţe, arici şi guzgani în parcuri

Există şi mamifere prin Bucureşti. Însă, spre deosebire de păsări, acestea sunt mai greu de văzut, pentru că preferă să „circule“ noaptea. Pe lângă bine-cunoscutul câine comunitar, mai pot fi zărite, mai ales în parcuri, veveriţe. „Veveriţele de aici nu sunt ca acelea din alte parcuri, unde vin la om să ia nuci din palmă. Cele din Capitală nu sunt obişnuite cu asta. Cred că s-ar obişnui dacă oamenii le-ar acorda mai multă atenţie. Bucureşteanul e prea stresat ca să stea cu veveriţele. Oamenii de aici nu-şi pun problema asta. Ori consideră că aşa trebuie să fie lucrurile, de-a gata, în natură. Noi suntem «mai de la ţară», ne închipuim că lucrurile astea sunt fireşti şi că vor fi mereu aşa, chiar dacă nu avem grijă de ele. Noi n-avem niciun interes“, spune Doru Ruşti.

În Bucureşti mai trăiesc arici care „suferă de cald“. „Ei, săracii, suferă de cald şi-i mai calcă şi maşinile. Apoi, sunt guzgani, nici nu mai spun. Mai mulţi decât bucureştenii! Apoi, câinii vagabonzi şi pisicile de la tot pasul. S-a votat legea pentru protecţia câinilor, eu n-am nimic împotrivă, dar tragedia este că noi avem o problemă şi trebuie făcut ceva. Dăm o importanţă deosebită câinilor, dar, în schimb, nu ne interesează o mulţime de alte lucruri“, spune cercetătorul.

BURUIENI Cercetătorul Doru Ruşti: „Unde e omul, apar păpădia, pătlagina şi troscotul“

În ceea ce priveşte flora „sălbatică“ din Capitală, Doru Ruşti explică de ce există un cortegiu de plante cunoscute ca „buruieni“.

„De multe ori, există doar ipoteze pentru apariţia majorităţii plantelor pe care le vedem pe marginea drumurilor. Unde e omul, apar păpădia, pătlagina, troscotul. Acolo unde omul distruge mediul, paradoxal, apar aceste plante. Dacă e să faci o comparaţie, poţi merge acum când vine primăvara într-un parc cât de cât natural, ca Herăstrău sau Cişmigiu, şi într-un parc relativ nou, cum e Tineretului, şi să vezi că acolo nu este aproape nici un animal. De ce? Pentru că acolo a fost o zonă efectiv rasă. Şi s-a instalat o succesiune de buruieni şi s-au plantat câţiva copaci. Dar am vorbit şi cu horticultori şi spun şi ei că s-a făcut o prostie în parcurile astea: au fost aduse nişte esenţe exotice“, spune cercetătorul. Aceste plante nu sunt polenizate de insecte, iar păsările nu le mănâncă. Un astfel de copac e ca un corp străin, nevizitat de animale.

Suferinţele castanului european

Exemple de astfel de copaci ar fi castanul şi salcâmul, explică Doru Ruşti. Aceşti copaci au fost introduşi artificial la noi şi se poate observa că sunt „străini“, pentru că nu au dă- unători.

Castanul, apărut în Balcani şi preferat pentru aspectul său, a început să sufere însă în ultimii ani. Explicaţia, spune Doru Ruşti, vine nu din natură, ci de la „mâna omului“.

„Castanii au fost preferaţi în toată Europa, pentru că au un aspect plăcut şi nu au dăunători, fructul nu e bun, e otrăvitor, nu-l mănânci. Apoi a apărut un specialist austriac şi a descris o molie măruntă, care îi mănâncă frunzele. El a spus că a găsit-o în Macedonia, în ţara de baştină a castanului. În anul următor, molia - care nu era cunoscută pentru ştiinţă până atunci şi era o specie europeană - a apărut în Viena. Şi apoi, în câţiva ani, a ajuns până prin Olanda, până la noi. Însă, când s-a reconstituit traseul ei, s-a văzut că molia nu s-a răspândit din Balcani. Ci de la Viena. Şi nenea ăsta cu molia a fost dat în judecată de Consiliul Europei pentru că era clar: când a cercetat el molia şi a descris-o, probabil că au scăpat unele şi aşa s-au răspândit“, spune cercetătorul.