Ecranizarea cărţii nr. 2 din seria "Millenium" de Stieg Larsson păcătuieşte şi faţă de predecesoarea ei, şi faţă de spectatorul avizat, care poate ghici ce se întâmplă în film de la un capăt la altul.
Fata care s-a jucat cu focul nu se joacă cu focul în lungmetrajul omonim, ecranizarea în regia lui Daniel Alfredson a celui de-al doilea roman din trilogia de thrillere semnată de Stieg Larsson. Fata deţine însă numeroase obiecte de joacă, de la unelte de spionaj, deghizări şi fel de fel de documente până la maşini, motociclete şi lopeţi. Pistoalele par armele cele mai inofensive ale eroinei. Păcat că filmul nu bate la fel de departe ca panoplia ei.
Ca şi alte sequel-uri, vezi a doua porţie de "Twilight", "Fata care s-a jucat cu focul" pune "pe hold" relaţia - foarte intensă în primul film - dintre cei doi protagonişti, Mikael Blomkvist (Michael Nyqvist), editorul revistei "Millenium", şi Lisbeth Salander (Noomi Rapace), o tânără hacker cu o istorie personală de coşmar. Complicat
Ea trece în prim-plan şi are parte de toate scenele de acţiune şi de sex, iar el stă la birou, cercetează, are întâlniri şi conferinţe de presă, bea cafele şi comunică doar "virtual" cu ea. Îi uneşte o investigaţie care promite un final glorios din cauza ramificaţiilor ei parcă nesfârşite: trafic de persoane, corupţie, mafie, servicii secrete, şi, fireşte, un aspect tenebros al vieţii lui Lisbeth. Pe care prima parte a filmului o găseşte acuzată de trei crime.
Mikael Blomkvist trece la treabă pentru a-i demonstra nevinovăţia, însă demersurile poliţiei îi stau ca un ghimpe în coastă, aşa că preia ancheta. Cât de cât. Per ansamblu, Blomkvist pare să se afle în şomaj tehnic în acest lungmetraj, în timp ce Lisbeth se descurcă pe cont propriu şi "fură filmul".
Desigur, dacă percepi "Fata care s-a jucat cu focul" ca pe un liant între două episoade mai consistente ale seriei de thrillere, se ţine. Altfel, ca film de sine stătător, şchioapătă. O ipoteză ar fi că o face din cauza slugărniciei faţă de carte, că nu trece de stadiul de ilustraţie a ei. Sau poate regizorul s-a gândit că predecesorul său, Niels Arden Oplev, a acordat destul spaţiu identificării dintre personaje şi spectator în primul film, aşa că el poate să îşi trateze superficial protagoniştii şi să se concentreze asupra acţiunii. Simplitate preţioasă
Însă un lucru e sigur: Daniel Alfredson rulează prea multe incidente simultan, şi, nesinchinsindu-se de personaje, impactul lor dramatic se atenuează. Sunt două personaje bătute măr şi închise într-un şopron în flăcări? Da, sunt, dar de ce să-ţi pese când sunt limitate la o mână de replici şi alte date nu capeţi despre ele?
Şi, până la urmă, în ciuda succesiunii parcă pe amfetamine de intrigi şi acte de violenţă, acţiunea e cât se poate de previzibilă pentru un spectator avizat, care ştie să nu se lase luat de val şi să vadă prin labirintul de incidente labirintul de relaţii inter-umane care îl guvernează la urma urmei.
Lungmetrajul "Fata care s-a jucat cu focul" (o co-producţie Suedia-Danemarca - Germania) are premiera în Capitală pe 15 octombrie.
Recomandările noastre
