Razvan Exarhu: "E posibil ca in buzunarul unei fiinte reale sa se ascunda, citez, „un briceag rupt, un ac de undita infipt intr-o pluta, o bucata de sfoara murdara, un dinte de caine si cateva chei care nu se potriveau la nimic”?"

Prietenul proprietarului acestei inestimabile posesiuni avea in buzunare „un nasture de alama, o insigna mica de metal pe care scria „La Olandez se mananca grozav”, patru sau cinci bete de chibrituri fara maciulie si o bucatica de tutun de mestecat.”

Sunt doua mici fragmente dintr-o carte pe care o iubesc atat de tare incat intr-o vreme o cumparam numai ca s-o daruiesc prietenilor si pe care  o citesc aproape an de an. Tortilla Flat, de John Steinbeck, reeditata anul trecut de RAO. Cred in aceasta poveste populata de cheflii mistici, rad la fiecare lectura, redescopar o atitudine vitala, de care corectitudinea politica si aseptizarea continua a relatiilor ne indeparteaza nemilos.

In aceasta directie, m-a impresionat placut un interviu cu o trupa rock foarte tare in anii ‘80, Motley Crue, ai carei componenti, dedati la toate viciile posibile si vestiti pentru petrecerile lor monstru, radeau de rockerii contemporani, a caror maxima excentricitate si bestialitate este sa bea o bere light. Oarecum in aceeasi ordine de idei, am citit pe crollul unei televiziuni un mesaj care continea sintagma halucinanta: prevederile Bibliei.

Parca auzi un fluier si vezi un patrafir care se apropie agitand un borderou cu amenzi pentru  depasirea normelor spirituale in vigoare. O carte precum cea pomenita mai sus te poate ajuta sa treci peste toate ispitele isteriei, peste toate apocalipsele implicarii in cauze care-ti umfla gatul ca la cobre atunci cand vorbesti despre pace.

O poveste despre prieteni aflati la marginea societatii, care beau vin si isi incalzesc degetele la soare discutand prostii in timp ce traiesc o viata simpla si savuroasa, poate fi asezata ca un paravan in fata acestui tsunami de nefiresc care ne ravaseste sistematic freza si mintile.

Sunt nedumerit de toate crizele publice de isterie la care am asistat ca simplu telespectator, sunt inspaimantat de resursele nelimitate ale ingamfarii, certitudinii fara frontiere, militantismului desucheat si politicianismului care sufoca toate instinctele naturale ale opiniei publice.

Inteleg mecanismele care sunt in spatele acestei parade mecanice si tot nu ma pot obisnui cu ideea ca bucla este cea mai raspandita inventie a civilizatiei contemporane. In aceasta debandada, e greu de acceptat sa vezi cum nimeni nu reuseste sa-si gaseasca pacea, nici taranii, nici muncitorii, nici intelectualii. Toata lumea sufera de sindromul soferului blocat in trafic, se inflameaza, se agita, invectiveaza, gesticuleaza, citeaza copios din toti clasicii disparuti, se imbraca si traieste in continuare foarte trist.

Esecul intelectualilor, de exemplu, se confunda cu incapacitatea de a transmite siguranta, echilibru, integritate, o anumita demnitate a prezentei. E greu de crezut ca aceasta tagma nu izbuteste, in ciuda unor firave exceptii, sa transmita un mesaj de incurajare catre cei care isi cauta drumul, sa emita semnalul succesului social, al apartenentei la o coterie respectabila. Si foarte putini dintre cei care apartin acestei lumi reusesc sa vorbeasca suficient de convingator despre ceea ce ii distinge pe impricinati de restul lumii, in principiu. Libertatea.

Despre libertate se vorbeste mai mult in ultimul timp intr-un spot pentru picaturi de desfundat nasul, decat in discursurile unor oameni care se confunda cu reperele unei societati care este educata, fie si tacit, sa nu indrazneasca sa intreprinda ceva fara sa se gandeasca bine inainte vreo cateva zeci de ani.

De aceea, ma gandesc acum cu respect si cu admiratie la Ulise, un tigan din Braila, pe care l-am vazut performand la stiri. Se imbata, se urca pe stalpii de inalta tensiune si dansa pe fire. Cine se incumeta, cavalerilor?