EXCLUSIV. Născut şi format în România, Egon Balas a câştigat prestigiosul Premiu John von Neumann pentru matematică.

Dacă nu ar fi fost evreu, Egon Balas probabil că nu ar fi fost comunist. Dacă nu ar fi fost comunist, Egon Balas probabil că nu ar mai fi existat azi. Ar fi murit într-un lagăr de exterminare, aşa cum au murit şi părinţii, şi fratele său.

Comunismul l-a salvat de Holocaust şi l-a propulsat în cadrul nomenclaturii, dar i-a şi răpit total doi ani din viaţă, ani petrecuţi în puşcărie în baza unei vinovăţii inventate în laboratoarele partidului-unic. În urmă cu 43 de ani a reuşit să evadeze din România, iar astăzi, la 88 de ani, este un renumit savant în Statele Unite - profesor Thomas Lord la Universitatea Carnegie Mellon.

EVZ: În perioada ilegalităţii comuniste, înainte de sfârşitul războiului, aţi fost torturat în Ungaria de către DEF (direcţia de contraspionaj). Aţi reuşit să evadaţi însă şi imediat după preluarea puterii de către comunişti aţi început să deţineţi diverse funcţii în aparatul de stat şi de partid. Regretaţi această perioadă din viaţa dumneavoastră? Egon Balas: Nu regret deloc că am devenit comunist, într-un moment când aceasta însemna angajarea în lupta contra nazismului cu riscul pierderii vieţii. Regret numai că procesul de dezamăgire, de transformare din comunist în anticomunist, a durat vreo şapte ani. Dar să mă explic. Aveam 18 ani când am venit în contact cu marxismul, la câteva luni după anexarea Ardealului de Nord la Ungaria. Ca evreu, eram lipsit de dreptul de a-mi continua studiile. Umbra nefastă a nazismului se aşternea asupra Europei. Democraţiile de pe continent au fost înfrânte şi ocupate în câteva săptămâni fără a opune prea multă rezistenţă. Ele păreau să fi dat faliment, societăţile respective păreau decadente sau, cum spuneau naziştii, "în putrefacţie".

În atmosfera generală de disperare şi defetism, marxismul oferea o explicaţie pretins ştiinţifică a dezvoltării istorice, promiţând o orânduire socială superioară, iar mişcarea comunistă era singura care în acele locuri şi timpuri organiza o rezistenţă împotriva asaltului nazist. În locul nesiguranţei generale şi al lipsei de perspectivă ce predomina, marxismul oferea certitudinea unei explicaţii pretins ştiinţifice a dezvoltării istorice, bazată pe forţe obiective şi promiţând o orânduire socială superioară.

M-am înrolat deci în Partidul Comunist, am devenit muncitor de fabrică, turnător de fier, apoi strungar, am intrat în sindicat, am organizat rezistenţa sub formă de greve, distribuiri de manifeste contra războiului, muncă de lămurire printre muncitori, şi recrutarea de noi aderenţi, până la arestarea mea de către DEF în August 1944. Supus torturilor obişnuite ale acestei instituţii infame, nu am trădat pe nimeni dintre colaboratorii mei, nimeni nu a fost arestat după mine, şi am fost condamnat la 14 ani de puşcărie.

Sunt mândru de acest trecut, dar regret faptul că nu am reuşit să mă dezmeticesc mai curând, să-mi dau seama de falsitatea ideologiei comuniste. Datorită comportării mele la DEF, în primii ani de după război comuniştii mi-au dat funcţii de răspundere: în 1948 am fost trimis la Legaţia de la Londra, unde la 26 de ani am devenit cel mai tânăr membru al corpului diplomatic.

Între 1949-1952 am fost şeful Direcţiei Economice a Ministerului Afacerilor Externe. Dar problemele au început chiar în timpul stagiului meu la Londra, cu ocazia vizitei la Bucureşti în Decembrie 1948, când am făcut un raport criticat aspru ca reprezentând o poziţie nemarxistă. În loc de a-mi face autocritica, am cerut să fiu înlocuit cu cineva care vede lucrurile în culori mai sănătoase. Începând cu acea dată, suspiciunile m-au urmărit în toată perioada de la Externe, iar în vara lui 1952 am fost arestat.

"După arestare, mi s-a comunicat că cererea de divorţ a soţiei mele a fost aprobată"

Care este cea mai dureroasă amintire din detenţia comunistă? Am o sumedenie de amintiri groaznice din perioada de doi ani şi trei luni petrecută la centrul infernal de interogare numit Malmezon. Timp de doi ani şi o lună am fost în izolare completă, singur în celulă, fără dreptul de a scrie sau citi. Timp de doi ani şi trei luni nu am fost scos la plimbare, nu am văzut soarele sau cerul, nu am băut un pahar de lapte, nu am avut dreptul la culcare între 5 dimineaţa şi 10 seara. Toate acestea îmi puteau fi puse la dispoziţie, mi se repeta de fiecare dată, dacă acceptăm să colaborez. Dar să colaborez la ce? Timp de o lună am fost anchetat zi şi noapte, fără a fi lăsat să dorm mai mult de o oră sau maximum două din cele 24, ţinut în poziţii fizice greu de suportat.

Acuzaţiile ce mi se aduceau erau delirante. Nimic concret la început, doar că sunt un duşman înveterat al poporului. Autobiografia mea, o succesiune de minciuni cusute cu aţă albă. Mă izbea contrastul cu camera de tortură de la DEF. Acolo eram bătut să divulg fapte reale şi complici adevăraţi. Aici eram presat să fac declaraţii false, implicând prieteni şi asociaţi. Despre Alexandru (Sanyi) Jakab, de exemplu, care a fost secretarul organizaţiei comuniste din Ardealul de Nord între 1941-1944, "ancheta" voia să stabilească cum că ar fi fost agent al Gestapo-ului. Evident, am refuzat să colaborez, ceea ce nu mi s-a iertat niciodată. După eliberarea mea, mi s-a reproşat că nu am ajutat partidul.

Un rol central în metodele de interogare îl juca presiunea psihologică, încercarea de a zdrobi rezistenţa spirituală a prizonierului. La câteva săptămâni după arestare, mi s-a comunicat într-un ton quasi-oficial că cererea de divorţ a soţiei mele a fost aprobată, iar fiica mea Ana va fi educată la o instituţie de stat unde va fi ajutată să înţeleagă că tatăl ei a fost un trădător şi că trebuie să-l uite.

Relaţiile mele cu Edith au fost de aşa natură încât n-am crezut această poveste nici pentru o clipă. Edith să ceară divorţ? Poate peste câţiva ani, când se va fi convins că nu mai e nicio speranţă să mă revadă vreodată. Dar la câteva săptămâni? Eram sigur că e o minciună ca toate celelalte care mi se ofereau ca hrană sufletească. Refrenul ce mi se repeta de fiecare dată era cam aşa: "Te afli într-un loc de unde nu există decât două ieşiri: Una duce la plutonul de execuţie şi de acolo la un cimitir al criminalilor. Cealaltă duce la un tribunal şi o sentinţă a cărei lungime şi asprime depinde de atitudinea ta de aici.

Securiştii au încercat să vă însceneze un proces de spionaj în favoarea britanicilor, în urma mărturiei unui fost coleg de la Legaţia din Londra, care oferea date precise privind întâlnirile conspirative şi informaţiile furnizate. Ce credeţi că i-a determinat totuşi pe comunişti să vă elibereze după doi ani de anchetă? Într-adevăr, la un moment dat în 1953 mi s-a spus că Jacques Berman, fost Consilier Comercial la Londra în timpul şederii mele la Legaţie, a declarat că a fost recrutat ca spion englez împreună cu mine, şi mi s-a cerut confirmarea acestui fapt. Eu nu numai că am negat aceste afirmaţii, dar am refuzat categoric să cred că Berman ar fi spus aşa ceva. Aceasta l-a înfuriat pe anchetator :"Ce-ţi închipui, noi inventăm poveşti?".

Am cerut să fiu confruntat cu Berman, ceea ce nu s-a produs niciodată. Berman a fost condamnat în procesul lui Pătrăşcanu (dar nu pentru spionaj în favoarea Angliei), şi câţiva ani mai târziu, când a fost eliberat din închisoare, a cerut să mă vadă şi mi-a cerut scuze pentru a fi inventat povestea cu spionajul sub presiunea securiştilor. Se afla într-o stare de disperare, mi-a spus, când nimic nu mai conta şi semna orice i se cerea. L-am înţeles. De ce, în ciuda declaraţiilor lui Berman, securiştii au renunţat la această versiune a procesului (nu numai al meu, dar şi al lui Berman), nu este greu de înţeles. Pe scurt, cauza a fost moartea lui Stalin. Mai pe larg, procesele înscenate în ţările socialiste în perioada 1948-1952 unor conducători ai partidelor comuniste (Rajk în Ungaria, Slanski în Cehoslovacia, Kostov în Bulgaria, etc.) erau inspirate, de fapt instigate, de sovietici, care participau direct la pregătirea şi înscenarea lor. După moartea lui Stalin, presiunile în această direcţie au încetat.

În România, un proces de acest gen, dar din iniţiativă locală, a fost întrevăzut pentru Lucreţiu Pătrăşcanu şi pregătirea lui a fost începută prin arestarea acestuia în 1948. Încercările de a-l forţa pe Pătrăşcanu să colaboreze au eşuat, în pofida faptului că acuzatul Belu Zilber a inventat scenarii compromiţătoare pentru Pătrăşcanu demne de un roman de spionaj.

Un al doilea proces a fost intentat grupului lui Vasile Luca, arestat în 1952. La acea dată acţiunile de acest fel erau deja dirijate îndeaproape de sovietici. Cu Luca treaba a mers mult mai uşor, a fost înfrânt în câteva săptămâni şi s-a declarat gata să-şi asume orice infamie. Martori, pretinşi colaboratori, s-au găsit relativ uşor şi faptul că adjunctul lui Luca, Jakab, a refuzat să colaboreze, nu a stânjenit mersul procesului.

După moartea lui Stalin, în 1953, presiunile sovietice în direcţia organizării proceselor de acest gen au încetat. Ulterior, Miron Constantinescu a declarat că, însărcinat de Gheorghiu Dej să ceară instrucţiuni la Moscova pentru procesele în pregătire, a întâmpinat indiferenţă: "Asta e treaba voastră", i s-ar fi spus.

Aceasta explică de ce în lunile următoare s-a renunţat la ideea unor procese de mai mare anvergură, cu ramificaţii dincolo de graniţele ţării. O teorie de acest gen este susţinută de unii istorici ai comunismului, de exemplu Robert Levy, autorul unei biografii a lui Pauker.

După ieşirea din închisoare, v-aţi reluat activitatea la Institutul de Cercetări Economice, dar în 1959 aţi fost exclus din partid, apoi şi de la locul de muncă. Care a fost însă momentul în care v-aţi dat seama că nu mai vreţi să trăiţi în România? Timp de trei-patru ani după Malmezon am fost, în terminologia vremii, un comunist-reformist: credeam că sistemul comunist în care trăiam putea fi înlocuit cu o variantă superioară. Mă convinsesem că în România sistemul funcţiona oribil, dar atribuiam anomaliile unor defecte ale conducerii locale, şi credeam în posibilitatea reformării orânduirii comuniste. Cutremurul politic produs în lumea comunistă de discursul lui Hruşciov din Februarie 1956 care demască crimele lui Stalin a accelerat procesul de compromitere a ideologiei comuniste şi a întărit tendinţele reformiste.

Cât mă priveşte, o călătorie în Uniunea Sovietică în iunie 1956 m-a convins că viaţa de acolo era şi mai mizerabilă decât cea din România. Ţara cu cea mai dezvoltată industrie militară din Europa, capabilă să lanseze curând Sputnikul, nu era în stare să acopere cele mai elementare nevoi ale populaţiei. În perioada de relativ "dezgheţ" ce a urmat demascării crimelor lui Stalin de către Hruşciov, au avut loc dezbateri relativ libere în cercurile intelectuale din Polonia şi Ungaria, cu care eram întrucâtva la curent.

Încercând apele în România, în 1957 am scris o carte despre teoria economică a lui Keynes, încercând s-o explic pe înţelesul economiştilor marxişti şi menţionând că ea conţine învăţăminte şi pentru o economie socialistă. Cartea a fost publicată, celebrată în presă ca originală, apoi criticată, autorul înfierat ca revizionist burghezo-cosmopolit, în final retrasă din circulaţie şi din toate bibliotecile din ţara ca eretică. Paralel cu pierderea iluziilor cu privire la comunism, am pierdut şi încrederea şi respectul faţă de economia marxistă, baza profesiunii căreia îi aparţineam.

În 1959, dat afară din Institutul de Cercetări Economice şi sub interdicţie de a publica în literatura economică, am hotărât să mă întorc la dragostea mea din tinereţe, matematică, şi am început un proces autodidact de recalificare. Aveam 37 de ani, şi eram conştient de riscul de a eşua, dar simţeam că viaţa mea ajunsese la un impas din care nu vedeam altă ieşire. Peste nu mai mult de un an, în 1960, am început să public rezultate în domeniul teoriei optimizării (cercetare operaţională, programare matematică) în reviste matematice şi statistice. Succesele iniţiale în acest domeniu mi-au dat curajul să încerc să-mi creez o viaţă nouă, în afara ideologiei.

Totodată, mi-am asumat riscul de a depune cerere de emigrare, deşi prietenii mă considerau nebun pentru a încerca aşa ceva, cu trecutul meu de fost ilegalist şi diplomat. Dorinţa de a părăsi "lagărul socialist" a fost mai puternică decât precauţiunile dictate de logică situaţiei.

Familia prietenului dvs Sanyi Jakab, adjunct al lui Vasile Luca la Finanţe, a fost distrusă de Securitate. A jucat vreun rol tragedia acestor oameni în decizia dumneavoastră de a părăsi România? Conştient nu, dar poate inconştient. Alexandru (Sanyi) Jakab a fost bătut şi torturat bestial de Securitate. Până la urmă, acuzaţia că ar fi fost agent al Gestapo-ului a fost abandonată, şi a fost condamnat pentru sabotaj economic. Un ministru adjunct care pasămite sabotează economia, din pură duşmănie faţă de popor. La proces a încercat să se apere în loc să se umilească cum se socotea de cuviinţă. Drept recompensă a fost condamnat la 20 de ani, din care a petrecut cei 12 ani până la amnestia generală în detenţie solitară. Pus în libertate în 1964, a venit la mine şi a stat cu noi timp de câteva luni. Era galben-verzui şi nu avea niciun dinte. Soţia sa, arestată în 1952, a inebunit în detenţie. Eliberată după un an şi jumătate, a fost internată la spitalul pentru alienaţi din Cluj, iar după un timp dusă în Israel de către sora sa din străinătate şi plasată într-o instituţie similară. Soţul ei a vizitat-o acolo cândva în anii '70, dar ea nu l-a recunoscut.

"Moisil avea un rol foarte important în apărarea ştiinţei de ravagiile activiştilor de partid"

I-aţi cunoscut şi pe Dej, şi pe Ceauşescu, iar cu Ana Pauker aţi lucrat direct, la Ministerul de Externe. Cum i-aţi defini pe fiecare, prin două trăsături de caracter, şi care dintre cei doi şefi de stat credeţi că a avut un rol mai nociv pentru evoluţia României? Am avut ocazia să-l întâlnesc şi pe Dej, şi pe Ceauşescu, dar nu i-am cunoscut îndeaproape. Plecat din România în 1966, nu am trăit sub regimul lui Ceauşescu decât un timp scurt. Ana Pauker a fost ministru de Externe când am lucrat acolo, dar Ministerul era de fapt condus de Ana Toma (zisă Anuţa), o fiinţă abilă, dar răutăcioasă, capricioasă, intrigantă, care era şeful meu imediat -un coşmar.

Cu Ana Pauker am avut o singură audienţă personală prin 1950, în care i-am cerut să fiu transferat la Comisia Centrală de Planificare, unde vedeam şanse de a învăţa meseria de planificare economică şi de a face ceva util. Reacţia ei a fost negativă.

În cartea dvs. de memorii, "Voinţa de libertate", Grigore Moisil apare ca una din cele mai luminoase figuri. E cel care, practic, v-a îndrumat spre aşa-zisa reconversie profesională, de la economie la matematică. Aţi încercat ulterior să-l convingeţi să plece şi el din ţară? Grigore Moisil a fost nu numai un ilustru matematician, dar un om mare în adevăratul sens al cuvântului. L-am cunoscut în 1958, când a venit la Institutul de cercetări economice pentru a explora posibilităţile de aplicare a matematicii în economie. Pe acea vreme eu tocmai începusem explorarea programării lineare ca unealtă de modelare a activităţii economice, şi Moisil s-a arătat foarte interesat. Câteva luni mai târziu, după execuţia mea publică din martie 1959 ca eretic, în perioada când eram încă lepros şi lumea mă ocolea, l-am întrebat pe Moisil dacă mai doreşte să aibă de a face cu un individ compromis ca mine.

Mi-a spus că ceea ce mi s-a întâmplat e regretabil, dar că dânsul continua să considere aplicarea matematicii în economie ca un subiect important de abordat în România şi că mă considera şi pe mai departe omul potrivit pentru a realiza ceva în această direcţie. Astfel factorul Moisil a jucat într-adevăr un rol foarte important în a face posibilă conversiunea mea, cum spuneţi, de la economie la matematică.

Cât priveşte plecarea lui Moisil din România, nici nu mi-a trecut prin gând să-i sugerez aşa ceva. Moisil avea un rol foarte important în apărarea matematicii, şi a ştiinţei în general, de ravagiile activiştilor de partid. Datorită în mare parte lui Moisil, Institutul de Matematică al Academiei s-a bucurat de un regim special. Moisil refuza categoric orice criteriu afară de meritul ştiinţific în angajarea de noi cercetători la Institut. Originea socială, meritele politice nu contau. Avansările erau bazate pe numărul şi calitatea publicaţiilor, considerarea altor criterii era respinsă. Menţinerea acestei situaţii era foarte importantă. SUFERINŢĂ. Când a fost arestat de comunişti, Egon nu ştia că soţia sa e însărcinată. A aflat de Vera, a doua sa fetiţă, după doi ani, la eliberare

"Supus torturilor, nu am trădat pe nimeni dintre colaboratorii mei, nimeni nu a fost arestat după mine", EGON BALAS

"Am avut mai multe oferte de lucru îndată ce am ajuns în Occident"

Când aţi decis să plecaţi din România, de ce aţi ales America? De ce nu Israelul sau Europa? Când am reuşit să părăsesc paradisul comunist, aveam deja un nume în noua mea profesie datorită faptului că revistă americană Operations Research publicase în 1965 articolul meu despre aşa zisul algoritm aditiv, care avusese un oarecare ecou în cercurile profesionale americane. Datorită acestui fapt, puteam conta pe obţinerea unei poziţii într-o universitate sau un institut de cercetare. Afară de aceasta, vorbeam bine englezeşte, dar nu cunoşteam limba ebraică, şi aveam 44 de ani.

Cât priveşte Europa, unde nu aş fi avut probleme de limbă, apreciam cultura ei, dar America mi se părea mai deschisă, mai primitoare, era într-o anumită măsură "ţara posibilităţilor nelimitate". Nu m-am înşelat deloc. Câteva din primele impresii: Când am sosit la Universitatea Carnegie Mellon, colegii de acolo cunoşteau în linii mari istoria mea personală. La introducere, unul din ei mi-a înmânat o broşură care mă informa că în cazul când aş fi arestat pentru ceva, nu sunt obligat să răspund la nicio întrebare înainte de a-mi consulta avocatul.

Mi-am închipuit cum ar fi reacţionat anchetatorul meu la Malmezon dacă i-aş fi spus că vreau să-mi consult avocatul înainte de a răspunde la întrebarea lui. Un alt coleg, după ce m-a descusut în toate detaliile despre celula solitară şi sistemul de izolare a prizonierilor la Securitate, la sfârşit m-a întrebat: "Dar în perioada cât ai fost în izolare, ţi-au cenzurat corespondenţa?" În lumea lui, realitatea de la Malmezon era de neconceput.

În Statele Unite aţi avut o carieră spectaculoasă. Aţi obţinut în 1995 celebrul Premiu de Teorie John von Neumann, cea mai înaltă distincţie în domeniul programării matematice. Aţi avut, totuşi, sentimentul anilor risipiţi sub şi pentru clădirea comunismului? În privinţa carierei mele ştiinţifice, deş de la distanţă pare a consta dintr-o serie de succese, am avut de înfruntat greutăţi enorme. Când m-am hotărât să devin matermatician, aveam 37 de ani. Citisem că talentul matematic se dezolta de timpuriu şi că descoperirile importante se fac în tinereţe. Aceasta nu era prea încurajator.

Însuşi Moisil, căruia i-am comunicat intenţia mea prin 1962, a reacţionat spunându-mi: "Dumneata ai dovedit în ultimii doi ani că ai talent şi eşti în stare să faci matematică. Dar dumneata ai 40 de ani, şi n-ai să fii nebun să-ţi bazezi carieră pe ce ai învăţat în ultimii doi ani, şi să dai deoparte tot ce ai făcut până acum?" Această părere m-a zguduit profund, deoarece aveam enorm respect pentru Moisil. Dar în acel moment viaţa mea ajunsese la un impas, şi calea pe care o alesesem mi se părea singura care oferea o perspectivă.

Descoperirea mea din Decembrie 1963, algoritmul aditiv, mi-a adus mai multe oferte de lucru îndată ce am ajuns în Occident. Am avut norocul de a fi invitat de George Dantzig, "tatăl programării lineare", să petrec semestrul de vară (1967) cu grupul lui, la Stanford. Acolo am învăţat enorm şi m-am străduit din răsputeri să umplu golurile care existau în auto-educatia mea matematică. Începând din Septembrie 1967 am devenit professor la Universitatea Carnegie Mellon din Pittsburgh. Aici mi s-au creat condiţii de muncă fabuloase.

Predam programarea în numere întregi la nivel de doctorat, şi îmi petreceam cea mai mare parte a timpului în cercetare, totodată formând un grup de tineri cercetători în această sferă. Am avut norocul că specialitatea în care mă lansasem, programarea în numere întregi, era la începutul dezvoltării sale şi avea să devină cheie la formularea şi rezolvarea a tot felul de probleme practice în care apar condiţii de genul "ori una, ori alta", "dacă faci asta, trebuie să faci şi aia", etc.

Pentru rezolvarea problemelor de acest gen, în 1974 am inventat o metodă numită Programare Disjunctivă, care la început nu prea a fost acceptată, dar cu două decenii mai târziu a revoluţionat tehnica programării în numere întregi. Mi s-a acordat atunci (1995) premiul von Neumann, iar studiul asupra programării disjunctive, nepublicat în 1974, a apărut ca articol invitat, cu o prefaţă elogioasă semnată dei doi cercetători renumiţi. Câţiva ani mai târziu am fost primul american căruia i s-a decernat Medalia de Aur EURO (EURO Gold Medal) a Asociaţiei Europene de Cercetări Operaţionale (2005).

"Ţiriac a reacţionat de parcă l-ar fi lovit trăsnetul"

Sotia dvs, Edith Balaş, este autoarea unei lucrări importante în istoria artei, despre rădăcinile romaneşti ale operei lui Brâncuşi. Fără a vă cere să faceţi istorie contrafactuala, vă întreb totuşi dacă v-aţi gândit cum ar fi arătat viaţa lui Edith şi Egon Balaş dacă ar fi rămas în România? Cum ar fi evoluat viaţa noastră dacă am fi rămas în România? Cine ştie? Edith este acum profesoară de Istoria Artei la Carnegie Mellon University. Cartea ei "Brâncuşi and Romanian folk Traditions" (East European Monographs, 1987), în româneşte "Brâncuşi şi tradiţiile populare romaneşti"(Editura Fundaţiei "Constantin Brâncuşi", 1998), a jucat un rol important în stabilirea faptului că originile folcloristice ale artei lui Brâncuşi nu sunt africane, cum se credea pe atunci în Occident, ci romaneşti.

Cartea a fost rezultatul tezei de doctorat a lui Edith la University of Pittsburgh, scrisă în 1972-73, la vârsta de 43-44 ani. Edith avea o diplomă de filosofie de la Universitatea din Bucureşti, dar era pasionată de artă şi a încercat în repetate rânduri să se recalifice în România. A fost respinsă pe motivul de a fi prea bătrână. Edith a mai scris şapte alte cărţi de istoria artei şi a publicat numeroase articole, mai ales în Gazette des Beaux Arts.

Sunteţi profesor universitar, iar în Statele Unite s-au afirmat în ultimele două decenii mulţi români în domeniul matematicii. Daniel Tătaru este doar unul dintre numele pe care mi-l amintesc. Aţi avut studenţi români? Dintre matematicienii români din Statele Unite, cel mai cunoscut nume mi se pare a fi cel al lui Ciprian Foiaş, care în 1995 a obţinut Premiul Norbert Wiener. L-am cunoscut pe Foias la Bucureşti în perioada 1960-65, în anturajul lui Moisil. Am întâlnit şi numele lui Daniel Tătaru la care vă referiţi. Sunt în contact cu câţiva colegi români din domeniul informaticii.

Prietenul meu recent decedat, Peter Hammer, a avut câţiva studenţi români la Rutgers University, de care vorbea cu mult entuziasm. Eu nu am avut studenţi doctoranzi români, dar am avut de câteva ori participanţi români la cursurile de programare discretă şi de teoria grafurilor. Edith şi cu mine avem prieteni români la Pittsburgh, la Washington şi la Paris, precum şi prieteni români expatriaţi în Israel.

Programul de doctorat pe care l-am iniţiat acum câţiva ani la Carnegie Mellon, Algorithms, Combinatorics and Optimization (ACO), e unul din cele trei asemenea programe în lume, şi dacă un student român doreşte să se înroleze, nu are decât să-şi supună cererea de admitere prin internet. Programul este foarte selectiv, condiţiile de admitere sunt evident competitive, dar cine reuşeşte să fie admis, obţine finanţare completă pe perioada de studii.

Cât de conectat aţi rămas la realităţile din România după ce aţi plecat? Urmăriţi acum presa din România? După plecarea din paradisul comunist am pierdut legătura cu realităţile din România. La drept vorbind, dacă s-ar fi ivit ocazii de contact, le-aş fi evitat deoarece nu puteam fi sigur dacă ele nu au fost create de Securitate. Cândva în perioada 1975-85 Ţiriac, bine cunoscutul campion de tenis, a venit la Pittsburgh să joace un meci de demonstraţie. Fiind eu însumi un jucător regulat de tenis, m-am dus să-l văd. În pauză, era angajat într-o discuţie vie , înconjurat de admiratoti, cu un zâmbet larg pe fată. Cu prima ocazie, l-am abordat în româneşte cu "Bună ziua, domnule Ţiriac".

A reacţionat de parcă l-ar fi lovit trăsnetul. Zâmbetul i-a dispărut de pe faţă instantaneu şi a îngheţat.. Mi-a răspuns într-un ton sombru, oficial. Mi-am dat seama imediat de greşeală pe care o făcusem. Ţiriac se simţea liber, necontrolat, şi vorbea nestingherit. Inteventia mea în limba lui materna—care era şi limba Securitatii—l-a transportat dintr-odată în lumea reală, unde trebuia să-şi controlaze pronunţările şi să fie atent să nu facă greşeli care ar putea fi utilizate contra lui.

Nu urmăresc presa româneasca. Când aflu din presă americană sau internaţională despre un eveniment legat de România, adesea caut să găsesc amănunte dintr-o sursă româneasca pe internet. Tabăra prietenilor noştri din Bucureşti s-a redus la două persoane de vârsta noastră care ne sunt apropiate. "Toţi, înainte de a fi omorâţi la Auschwitz, au fost evrei unguri din România"

V-aţi întors vreodată în România? În 1979 am fost invitat la o conferinţa de matematică aplicată şi statistică organizată la Braşov de profesorul Octav Onicescu, care avea 91 de ani. Onicescu, alături de fostul său student, Gheorghe Mihoc, a jucat un rol pozitiv în viaţa mea, întrucât amândoi au sprijinit, alături de Moisil, activitatea de cercetări operaţionale ce o iniţiasem la Bucureşti. De fapt cu Mihoc am şi publicat un articol comun asupra optimizării orarelor (time-tables).

Sunteţi de peste patru decenii cetăţean american. În ce măsură mai există totuşi identitatea dvs. românească sau cea maghiară? Ambele există într-o anumită măsură. Când am sosit în America, de câte ori eram întrebat despre originea naţională, răspunsul meu era complicat, dar precis: sunt evreu ungur din România. La întrebarea, care dintre părinţi sau bunici a fost evreu, şi care a fost român sau ungur, răspundeam ca toţi, înainte de a fi omorâţi la Auschwitz, au fost evrei unguri din România. Găsesc important să afirm toate din aceste trei origini. Sunt evreu prin naştere, sânge, ADN. Într-un cuvânt, prin factorul genetic-biologic. Sunt de limba maternă maghiară, cu şcoala româneasca de la vârsta de şapte ani.

Aflaţi mai multe detalii despre Egon Balas: "Viaţa ca o istorie"

DIPLOMAT. La Londra, în 1949, împreună cu soţia. Avea 27 de ani şi era cel mai tânăr membru al corpului diplomatic

"După plecarea din paradisul comunist am pierdut legătură cu realităţile din România. Dacă s-ar fi ivit ocazii de contact, le-aş fi evitat deoarece nu puteam fi sigur dacă ele nu au fost create de Securitate.", EGON BALAS Varianta integrală a interviului o puteţi citi pe www.balas-romanian-interview.com.