EVZ vă spune uluitoarea poveste a lui Gheorghe Cojocea, fost Leutnant în Wehrmacht, singurul supravieţuitor român al bătăliei de la Kursk (4-23 iulie 1943), cea mai mare încleştare a blindatelor din istorie.

Viaţa lui Gheorghe Cojocea este ca un film alb-negru cu întâmplări incredibile, şocante, adevărate. Eroul rândurilor de mai jos este unul dintre milioanele de oameni cu destine aiuritoare prinse în cel mai nebun vârtej al secolului trecut: Al Doilea Război Mondial. Un soldat şi un supravieţuitor. De la Nămoloasa la Berlin, de la Berlin la Coţofenii din Dos S-a născut pe 5 aprilie 1922, a copilărit într-un sat vrâncean uitat de lume, la Nămoloasa, a absolvit „la tancuri“ Academia din Berlin, a luptat la Kursk. Întors în ţară, a fost trimis de comunişti la Coţofenii din Dos, apoi „recuperat“ şi folosit pentru a scoate primele promoţii de tanchişti români. Şi, într-un final, firesc în logica sistemului roşu, după ce foştii săi elevi au ajuns profesori, pe Cojocea l-au scos din armată. Ei au ajuns generali. El nu a fost lăsat. Trei generaţii de soldaţi

A visat să îmbrace haina militară, la fel ca bunicul său, care a fost „dorobanţ“ în Războiul de Independenţă, la fel ca tatăl său, Iancu Cojocea, care „i-a bătut pe nemţi“ la Mărăşeşti în 1917, în „Războiul de Reîntregire“.

După Liceul Militar absolvit la Cernăuţi, în 1942, Gheorghe Cojocea a fost recrutat pentru instruire în şcolile armatei germane. Aşa s-a scris istoria. Cojocea a ajuns la Berlin pentru că era printre cei mai buni elevi din ţară. Şi ca el, alţi peste 200 de tineri români instruiţi în război de aliaţii noştri de atunci: naziştii! A luptat în cea mai condamnată armată din toate timpurile. Dar putea oare Cojocea să refuze? „Eu am fost bursier la Cernăuţi, dacă nu mă duceam unde m-au trimis, ai mei trebuiau să plătească toţi anii de şcolarizare. Nici dacă ne vindeam casa nu am fi putut acoperi costurile…“. Avansat în faţa lui Hitler

Gheorghe Cojocea (Georg Kojotzea pentru camarazii germani) a fost repartizat la arma tancuri, în regimentul din Neuruppin bei Berlin. După instrucţia intensivă, a urmat stagiul la trupă. Pe vreme de război, acesta era crunt: frontul! Iniţial fusese repartizat pentru Africa, dar Cojocea a făcut „una românească“. S-a dat „lovit“ la stomac, incapabil să consume conserve! A dat un iad pe altul, căci a ajuns la Kursk, unde a luat parte la cea mai mare bătălie de tancuri din istorie. Aici a schimbat trei tancuri Mark T-IV, a fost rănit, a văzut cum îi cad camarazii în bălţi de sânge sau arzând de vii. A scăpat miraculos, a revenit la Berlin. A fost avansat la gradul de Leutnant (locotenent) în martie 1944, într-un ceremonial de la care n-au lipsit Hitler, Göring sau Goebbels, după care l-au repartizat la Panzerregiment 3 în garnizoana Müdling (azi, un cartier al Vienei). Aici a instruit un pluton de recruţi. L-a avut în subordine şi pe soldatul Alfred Kürner, nimeni altul decât celebrul jucător de fotbal de la Rapid Viena, o legendă vie în Austria!   „Cel mai bine ştiu să trag cu tunul!“

În vara lui 1944, a revenit în ţară. Pe 23 august, istoria se schimba, şi pe el l-a prins într-o unitate amplasată la Dragomireşti, într-o pădure din apropiere de Târgovişte, lângă nişte blindate prăpădite ale armatei noastre, mărcile Renault şi Skoda. Au urmat alte şi alte garnizoane (14 în total), până când, într-o zi, Armata Populară i-a mulţumit pentru serviciile aduse şi l-a lăsat să se descurce.

Avea 35 de ani. S-a angajat la Întreprinderea „Prototip“ de pe Calea 13 Septembrie, în Bucureşti, după ce directorul l-a întrebat de la prima întâlnire ce ştie să facă mai bine, iar el a dat o replică de Oscar: „Cel mai bine ştiu să trag cu tunul!…“. Ulterior, cu ajutorul unui fost elev, care nu a uitat câte a făcut pentru el, a revenit în armată.

Cu o biografie ca a lui e un miracol că n-a înfundat puşcăria. Fost combatant român în armata nazistă, cu un frate dispărut de pe front şi reapărut în armata franceză, Gheorghe Cojocea a fost mereu suspectat că a colaborat cu Securitatea.   „Eu n-am făcut niciodată pactul cu diavolul bolşevic!“. Ne-o spune mândru, în apartamentul său de lângă Gara de Nord, în care miroase a istorii de demult. Ne arată biroul plin cu hârtii recuperate de la CNSAS. Hârtii care îi dau dreptate. Cojocea a fost un „subiect special“, permanent urmărit până în 1989.

ÎN APROPIEREA MORŢII

Pe vreme de război, nopţile de dragoste sunt mai dese

Gheorghe Cojocea a avut o tinereţe agitată şi în plan sentimental: „Mai există un rătăcit din cei care au avut o biografie aparte. N-am avut o viaţă liniştită ca apele Donului. Sunt singurul supravieţuitor român al Kurskului. Nu sunt un erou. Ce merit am eu că am trăit? Eroi sunt cei care şi-au lăsat oasele pe acolo…“.   Iubirile de demult, din vreme de război, poartă numele lumii în care s-a instruit: Anelisse, Inge, Ingrid, Zdenka, Gertrude Baum, Erna Hütter, fiica unui fost ofiţer SS. Cum se explică atâtea cuceriri în timpul scurt petrecut în afara cazărmilor?   „Nu exista fată mai mare de 15 ani care să nu fie implicată într-o activitate legată de armată. De aici şi nevoia de descătuşare. Moartea pândea la tot pasul, nu era timp…“. La Viena, Cojocea a fost implicat într-un episod sentimental sfârşit dramatic. Şi el, şi prinţul Siamului (Thailanda de azi), Tong-Prischa, s-au îndrăgostit de aceeaşi femeie: Hermina Nittmann, campioana Austriei la patinaj.

Auzind de intenţiile serioase, de căsătorie, ale prinţului, Cojocea a făcut pasul înapoi. Numai că lui Prischa i s-a interzis să-şi unească destinul cu Hermina. Comandantul regimentului l-a avertizat că legile statului nazist interzic uniunile „interrasiale“, sfătuindu-l să aibă răbdare: „Uneori, înţelepciunea vine odată cu gradele...“. Sfidând legile care îi interziceau iubirea, demn, Tong-Prischa a ales sinuciderea.

„ASANAREA“

Printre resturi de cadavre Gheorghe Cojocea şi-a povestit aventurile de pe front excelentului ziarist militar Dan Gîju, care în 2003 le-a publicat în cartea „Pumnul de fier“, apărută la Editura Phobos. În rest, a refuzat toate ofertele de a apărea în „presa comercială“. Până la noi.   Ce s-a întâmplat cu adevărat la Kursk depăşeşte romanele lui Sven Hassel, în poveştile lui Cojocea oamenii chiar mor. Amintirile lui sunt, în cele din urmă, pledoaria cea mai convingă toare pentru pace.

„Asanarea“, adică adunarea resturilor de cadavre de pe front, a fost cea mai groaznică experienţă. Fostul Leutnant ne citează din memorii: „Pune-l pe targă (…), transportă-l la groapa comună, stropeştel cu var, apoi altul, şi altul. (…) Nu conta că e neamţ sau rus, toţi mergeau la aceeaşi grămadă. Molima nu alege“. Lui Cojocea îi e ruşine de cum arată România astăzi, o ţară încă posedată de comunişti, condusă de o haită de „homo-politrukus“, dar spune că „e bine, fiindcă e pace“.   Câteva întrebări rămân: „Noi n-am luptat pentru că am crezut în nazism, astea sunt bazaconii! Noi am luptat pentru că am fost soldaţi şi eram gata să ne jertfim pentru patria noastră, România, pentru mamele noastre rămase acasă, pentru pământul nostru. Ce mai sunt azi onoarea, dragostea de ţară?“.

Pentru finalul „Pumnului de fier“ a ales una dintre maximele după care îşi duce viaţa: „Nu-mi este frică de moarte! Eu trebuia să mor, demult, la Kursk. Acum trăiesc suplimentar“.

ÎNTÅMPLARE ROMÅNEASCĂ

A reparat un tanc la Revoluţia din ’89

Gheorghe Cojocea nu putea să stea acasă în zilele nebune ale lui decembrie 1989, când mirosea a revoluţie, a arme şi eroi. A luat-o la pas, spre Piaţa Universităţii. Pe traseu, a dat peste un tanc rămas în „pană“. Cojocea s-a îndreptat sigur pe el spre militari, să-i ajute. Româneşte, aceştia l-au zorit: „Ce te bagi, domnule? Pleacă de aici!“. Cojocea nu s-a lăsat: „Măi, oameni buni, nu umblaţi unde trebuie, uite aşa şi aşa“.

Întâmplarea a avut final fericit: un cunoscut de-al fostului tanchist a trecut prin zonă şi le-a cerut militarilor să-l lase pe Cojocea să se bage, pentru că oricum ştie mai mult despre tancuri decât ei toţi la un loc. După cinci minute de „meşterit“, tancul a pornit din nou în drumul glorios spre răsturnarea ceauşismului românesc.

DEZACORD

Istoria unei tragedii pe Frontul de Est

Kurskul nu este doar ultima ofensivă reală a germanilor în Est. Micul oraş pierdut în imensitatea Rusiei Centrale revendică şi cea mai mare bătălie de blindate din istorie, dar şi cea mai costisitoare zi de confruntări aeriene pe care povestea celor două războaie mondiale ale secolului al XX-lea o reţine.

Cifrele sunt cât se poate de seci: în iulie 1943, două superputeri militare se ciocnesc aproape cataclismic. Germanii aruncă „în joc“ 2.700 de tancuri, 2.100 de avioane şi 900.000 de oameni gata să moară pentru cel de-al Treilea Reich.

Maşinăria de război sovietică răspunde în contrapartidă cu 3.600 de tancuri, 2.700 de avioane şi 1,3 milioane de soldaţi. Pierderile vor fi, de ambele părţi, colosale.   Peste 500.000 de nemţi cad pe front şi aproape jumătate din forţa blindată este scoasă din ecuaţie. Armata sovietică suferă enorm, la rândul său: un milion de victime (statistică ce include, pe lângă morţi, răniţii şi prizonierii de război) şi toată flota aeriană distrusă.

Solidaritatea în moarte este, de altfel, singurul punct comun al perspectivei beligeranţilor asupra bătăliei de la Kursk. Istoricii au avut „grijă“ să fie suficient de partizani încât să separe cu precizie un Kursk nemţesc şi unul rusesc, fără un învingător, dar cu un învins sigur: umanitatea.

AMINTIRI

„Noi, pe front, nu ştiam despre camerele de gazare, despre ororile naziste. Se auzeau doar aşa, nişte zvonuri, dar nu ne venea să credem!“   „Pe Hitler l-am văzut o singură dată în viaţă. În martie 1944, la ceremonia când am fost făcut ofiţer. A stat la patru metri de mine. A vorbit mult şi cu o viteză ieşită din comun, ca o mitralieră.“

Gheorghe Cojocea, fost Leutnant în Wehrmacht