Omul din umbra proiectului Enigma vorbeşte, în primul interviu acordat presei din România, despre viaţa sa în ţară, despre soţia lui, Sandra, sau despre vărul lui, Mădălin Voicu. "Omul invizibil" are, totuşi, un "chip". În ciuda zvonurilor că ar fi o persoană dificilă, arogantă şi reticentă când vine vorba de presă, omul din spatele proiectului Enigma este relaxat şi simpatic la primul intreviu acordat vreodată presei române. Pe Michael Creţu l-am întâlnit la Koln, în sezonul în care Enigma îşi sărbătoreşte majoratul, ocazie cu care a fost lansat şi cel de al 7 lea album, "Seven Lives, Many Faces".

Michael Creţu, creatorul proiectului de mare succes Enigma, care a vândut peste 40 de milioane de albume în întreaga lume şi a plasat hituri în mai bine de 50 de topuri din 24 de ţări (potrivit statisticilor casei sale de discuri), este un om deschis, modest, binevoitor, un muzican desăvârşit şi, chiar dacă pare tentat să uite asta, un român „rătăcit“ prin Europa.      

Pe Michael Creţu l-am întâlnit la Koln, în sezonul în care Enigma îşi sărbătoreşte majoratul, ocazie cu care a fost lansat şi cel de al 7 lea album, „Seven Lives, Many Faces“. Într-una din sălile de conferinţe ale casei de producţie „EMI Music“, Michael Creţu a povesteşte, printru Evenimentul Zilei, despre cele „7 vieţi“ ale „Enigmei“ şi admite pentru prima oară o incursiune în multele sale faţete. Creţu are 7 profesii: pianist, compozitor, producător, aranjeur, cântăreţ, dirijor şi „maestru de ceremenonii“.

MICHAEL CREŢU

„Se mai fumează în România?“

Creţu, care s-a născut în 1957 în Bucureşti, a părăsit România la 17 ani, stabilindu-se în Germania. Odată cu emigrarea, interesul său pentru ţara natală a trecut cel puţin într-un plan secund, dacă nu într-unul mult mai îndepărtat. La primul interviu acordat presei române, se pune puţin în temă cu „lucrurile de acasă“: „Te deranjează dacă fumez? Cum e în România cu fumatul, l-au interzis şi acolo?“.

Continuă cu  anecdote legate de subiect: „În Spania, unde după cum ştii, sunt stabilit astăzi, ai voie să fumezi. În unele restauranate nu e permis, dar la Ibiza se fumează peste tot. N-am mai fost de aproape 25 de ani în România... În America, la Los Angeles, după ce făcusem videcolipul la „Return to Inocence“, acela în care e totul în regres, am intrat într-un restaurant care avea pe terasa locurile de nefumători, iar în interior cele de fumători. (râde copios).

Michael Creţu s-a căsătorit, în anul 1988, cu Sandra, care era atunci un star internaţional, iar în noiembrie 2007 au divorţat, după aproape 20 de ani de căsnicie. Michael Creţu este văr primar cu Mădălin Voicu pe linie maternă (mama lui Mădălin este sora tatălui lui Michael).

AMINTIRI DIN ROMÂNIA

EVZ: Cum se face că acesta este primul interviu pe care-l acordaţi presei române? Micheal Creţu: Într-adevăr este pentru prima dată când vorbesc cu cineva din presa română, dar n-aş putea spune exact de ce. Interviurile sunt coordonate de şmecherii de la casele de discuri. Până acum fie nu a solicitat nimeni din România un interviu, fie solicitările nu au ajuns până la mine. Poate casa de discuri a spus „nu“, nu ştiu.

Nu aveţi legături strânse cu România.... Nu, mai deloc. Am doar un vechi prieten cu care mai vorbesc uneori la telefon, Adrian Enescu, compozitorul (n.r. – care a compus, printre altele, piesa „Bună seara, iubite“, cântată de Loredana Groza), deşi nu l-am mai văzut de câţiva ani. În mod normal ne vedem o dată la 3-4 ani, dar acum nu ne-am mai văzut chiar de mult timp. Cu rudele mele de acolo, nu am nici o legătură. De verişoara mea, Raluca, nu mai ştiu nimic, nici unde e, nici ce face. De fratele ei, Mădălin (n.r. Mădălin Voicu), ştiu că e ceva important prin ţară.

Înclinaţia către muzică o moşteniţi de la părinţi? Nu, deloc. Doar unchiul meu, foarte cunsocut în România, Ion Voicu, cred că la vremea aceea era directorul filarmonicii George Enescu, era „muzical“. Unchiu-meu a fost cel care m-a aşezat la pian şi le-a spus părinţilor mei, „copliul are talent, daţi-l la şcoala de muzică“.

Aţi fost ultima dată în ţară acum 25 de ani? Acum 25 sau 23 de ani, nu mai ştiu exact. Ah, ba nu, am fost acum 15 ani câteva zile, când nevasta-mea, Sandra, a concertat în România. Era după ce a dispărut Ceauşescu, parcă imediat după ce fusese Michael Jackson în România. Sandra a ţinut neapărat să merg cu ea, deşi eu nu mergeam niciodată la concertele neveste-mii. Voia să-i arăt unde sunt născut, unde am mers la şcoală, Bucureştiul, chestii dintr-astea sentimentale.... Aşa cum sunt femeile (trage cu cohiul şi râde). Am fost cu ea în Bucureşti, ocazie cu care l-am vizitat pe Adrian, acum 15 ani. Din 1975 am vizitat doar de două ori România.

Nu se prea ştie unde aţi fost la şcoală, cand aţi plecat exact din România... Cine sunteţi? Mama mea era austriacă, născută la rândul ei în România, unde părinţii ei au venit în 1920. Tata e din Constanţa, roman get beget. În Bucureşti s-au cunsocut, s-au căsătorit şi acolo m-am născut şi eu. Din clasa a 2-a am frecventat liceul de muzică George Enescu, liceul nr 2. În clasa a 11-a, în 1975, am plecat în Germania, apoi am mai studiat în Paris şi la conservatorul din Frankfurt, unde am abolvit şcoala, la 21 de ani, cu diploma de dirijor şi compozitor. Bunicul traia deja în Germania, apoi părinţii mei, invocând legea de reîntregire a familiei, au părăsit ţara şi s-au stabilit, iniţial, în Frankfurt. Încă din timpul studiului am început să cânt la sintetizator, ca muzician de studio. Mergeam la Europe Sound Studios, pe vremea aceea unul dintre cele mai bune de pe continent. Înainte de a asbolvi şcoala, am colaborat, cântat şi produs, cu Boney M, Hubert Kah, Peter Cornelius, Sandra... cam aşa a început cariera mea muzicală....

Sunteţi la zi cu ceea ce se întâmplă în România? Va interesează? Ştiu doar ce se aude aici la ştiri, în Germania sau Spania. Dar asta se întâmplă destul de rar, numai atunci când se înâtmplă ceva rău în ţară.

Se pierde românul din Michael Creţu? România e departe de mine. Am trăit 17 ani acolo, iar de 35 de ani altundeva. Eu nu mă simt nici român, nici neamţ, nici spaniol. Mă simt european şi, dacă vrei, un balcanic, un mediteranean, unul din sud. Uneori recunosc la mine aceste trăsături balcanice. De exemplu, nu aş colabora niciodată cu cineva cu care n-aş putea ieşi şi seara într-un restaurant. Aş zice că asta este o trăsătură balcanică şi o maximă a mea. Sunt un sudist puturos, dar cu diciplină prusacă. Despre anii mei din România am amintiri bune. Pe aici se gândesc cu toţii că am avut cineşstie ce necazuri în România, aşa că, de fiecare dată când sunt întrebat cum era pe vremea mea, în vremea şcolii, răspund ca a fost bine. Fiecare îşi imagineaza că am fost bătuţi măr. Pentru mine a fost, dintr-un anumit punct de vedere, o vreme nemaipomenită. Bineînţeles, nu aveam liberatăţi multe şi nici nu puteam cumpăra blugi Levis dar, la naiba, cui îi trebuiau pe atunci? Eu aveam 14-15 ani... Nu asta e esenţa vieţii, cu ce mă îmbrac...

Copiii, deşi născuţi în Spania, se gândesc să întoarcă înapoi în Germania, ţara mamei lor, Sandra, şi a dvs în cele din urmă? Nu, nu au aşa ceva în cap. Singurul lucru pe care îl vor este să ajungă în România. Le-am promis că voi merge cu ei în România şi trebuie să îndeplinesc cândva promisiunea asta.

Care este legatura lor cu România? Mă aud din când în când vorbind cu tata româneşte, că doar cu el mai vorbesc  româna. Vorbim la telefon săptămânal. M-au întrebat mereu ce însemană una sau alta... Şi, mai ales, ce se spune când te înfurii. Aşa că amandoi ştiu înjurături în româna, înjură ca nişte birjari (râde din suflet). Româna e limba în care se poate înjura cel mai bine dintre toate limbil limbile pământului: în română poţi înjura fără să devii agresiv. E minunat. (râde cu o satisfacţie simpatică).

“FAŢA MEA NU ARE NICIO IMPORTANŢA” 

„Seven Lives, Many Faces“, noul album „Enigma“ poarta un titlu simbolic. Care este semnificaţia? „Seven“, şapte – reprezintă în primul rând cel de al şaptelea album Enigma. Am spus întotdeauna că albumele Enigma sunt ca nişte copii ai mei, deci acesta este al şaptelea copil. Din punct de vedere hinduist, sunt reîncarnari, aşadar, a şaptea reîncarnare. „Many Faces“, reprezintă multele faţete pe care le are acest album, dar şi multele faţete pe care le-a avut Enigma în trecut. Combinaţiile de ritmuri, sound-uri, influente, efecte, aspecte culturale şi asa mai departe....

Şapte feţe...este o ironie când vorbim de Michael Creţu, al cărui chip este încă, pentru mulţi, o necunoscută... Sunt absolut neimportant, fără semnificaţie. Iubesc muzica, sunt muzician cu toată fiinţa mea. Ştii că am început cu pianul la cinci ani jumătate, toată viaţa am petrecut-o cu muzica. Faţa mea nu are nicio importanţă. Nu-mi aduce nimic dacă apar în faţă, în atenţia unui public, nici măcar a unuia cititor. Nu mi-ar plăcea să stau în faţa a mii de oameni care să mă ovaţioneze. Să ai un cult al personalităţii e o treabă oribilă. Muzica e singura pentru mine care îşi justifică existenţa. Restul, cum şi cine sunt eu, creatorul ei, nu are importanţă. Toate chestiile legate de imagine, ai ochii albaştri, negri, verzi, eşti îmbrăcat nu ştiu cum, sunt lucruri tâmpite, mă lasă rece, nu mă interesează. De-asta şi iubesc proiectul acesta aşa tare, pentru că el se bazează doar pe muzică, fără show, fără nimic altecva. E un concept care se opune tuturor tendinţelor în muzică, le refuză, aş putea spune. Se opune tuturor strategiilor necesare, de marketing până la chestii de genul imagine. Ai nevoie de o faţă, care mai trebuie să şi arate bine, să fie draguţă, atrăgatoare sau mai ştiu eu cum, sau să fii nevoit să intrii în scandaluri a la Amy Winehouse pentru a capta atenţia. Enigma nu are nevoie de asta. Aici e vorba doar de muzică, muzică pură, muzică în pielea goală, dacă vrei.

Modestie? Vezi ce se întâmplă în zilele noastre, când eşti cunoscut, nu mai poţi merge nici până la magazinul din colţ fără să îţi lipeşti o barbă falsă sau să te ascunzi după ochelari de soare, şaluri sau pălării. Phil Collins îmi spunea odată: „Dumnezeule, ce noroc ai tu cu ceea ce ţi-ai creat. Tu poţi face ce vrei, nu-i eşti dator nimănui cu nimic, nu trebuie să ai grijă la ce faci, cum te porţi, cum arăţi, pe unde umblii. De ce nu mi-a venit mie idea asta pe care ai avut-o tu“ - mi-a zis el- „aş fi trăit mult mai liniştit“. I-am spus, „Phil, trebuia să o facă şi pe asta cineva. Eu, se pare“. Îmi imaginez că nu e uşor pentru unul ca Phil. Eu pot merge în oricare magazin de muzică, îmi cumpăr chiar discurile mele fără să mă recunoască cineva, merg la casă, plătesc şi ies din magazin fără să fiu recunoscut. E o binecuvântare, crede-mă. E perfect. În zilele noastre, aceasta este libertate. Ţinând cont de numărul de discuri pe care l-am vândut în întreaga lume, dacă faţa mea ar fi celebră, nu aş mai trăi, probabil, nici un minut linşitit.

V-aţi început cariera, ca „omul invizibil“, după cum se intitula şi un album al din anul 1985. Primul album Enigma nu trăda nici un nume, nu trăda nimic despre creatorul său. Pe atunci intreaga presă se străduia să ghicească cine se ascunde în spatele proiectului, nu se ştia nici măcar dacă este vorba despre o formaţie sau un singur om. Nu v-a ispitit niciodată să ieşiţi din umbră? Pentru numele lui Dumenezu, nu! Dacă era după mine, nu se ştia nici până în ziua de astăzi cine se ascunde în spatele Enigmei. Am făcut tot posibilul să rămână aşa cum începusem, fără nume, fără chipuri. Managementul casei de discuri, mândru că a ocupat cu săptămânile primul loc în topuri şi că a spart toate recodurile de atunci, mai ales în Germania, a „trădat“ numele meu... Aşa că n-am mai avut încotro. De atunci am varza asta! Se putea, însă, şi mai rău. Încă se ţine în limite, trebuie să recunosc.

“LA FIECARE ALBUM ÎNCERC SA CREEZ CEEA CE EU ÎNSUMI N-AM AUZIT VREODATA”

Noul album este într-adevăr nou, până acum nu aţi combinat muzica clasică cu beaturi hip-hop. Cum reuşiţi să rămâneţi fidel unui sound incofundabil şI, în acelaşi timp, să nu vă repetaţi? Tocmai aceasta este ambiţia care stă la baza proiectului. De-asta şi durează aşa mult timp până îmi reuşeşte aşa ceva, un nou album. Deşi de data aceasta, între „Seven Lives, Many Faces“ şi albumul anterior, „A Posteriori“, nu au trecut decât doi ani (cel mai scurt interval până acum, între două albume – n.r.). Dintotdeauna am creat muzica pe care voiam să o ascult cu plăcere eu însumi. Aşa s-a născut şi Enigma. Iar atunci când am creat sound-ul Enigma, acesta nu exista până la acea dată în această formă. Eu mi l-am croit, ca să spun aşa, singur. Iar filozofia asta, de a face ceva care îmi place mie însumi, o să rămână valabilă până în ziua în care Enigma va înceta să existe. Este filozofia unei călătorii muzicale. Iţi pui căştile pe urechi, dai drumul muzicii şi asculţi, porneşti în călătorie. Iar dacă ai grijă să nu fii deranjat, poţi savura această muzică. Aceasta este ideea mea, să descoperi toate faţetele muzicii în linişte. Filozofia acesta de bază se schimbă de la album la album în cele din urmă. În primul rând pentru că dacă aş aplica-o identic la fiecare album, m-aş repeta, ceea ce urăsc. În cazul fiecărui album încerc să creez ceva ce eu însumi nu am mai auzit niciodată. Iar combinaţia intre hip-hopul Bronxului şi muzica Filarmonicii din Londra, aşa cum am făcut în piesa „Seven Lives“, nu am mai auzit-o niciodată în forma asta. Aşa că am încercat, ca să văd cum sună. Ar fi fost posibil să sune ca dracu’. Dar a sunat foarte bine, iar interveneţia vocală a lui Andru Donalds este excellentă. Piesa, care a fost şi imnul Jocurilor Olimpice la postului de televiziune ARD, are putere şi pătrunde.

Folclorul joacă un rol important pe toate albumele Enigma. Nu pe toate albumele. Dar pe majoritatea combin elemente folcorice. Muzica mea e transformare. Trebuie să îţi imaginezi că am nişte cărămizi de diferite marimi, iar pe acestea le aşez şi reaşez mereu altfel. Din câte ştiu, nimeni nu mai lucrează în felul acesta, inventând mereu combinaţii noi cu aceleaşi elemente, care, bineînţeles, se extind permanent. Îmi şi face o mare plăcere să mă joc cu ele. De-asta m-am autotintitulat  un „alchimist al muzicii“. Deoarece munca mea este foarte asemănătoare cu acea a alchimiştilor. Şi alchimiştii aveau aceleaşi prafuri, aceleaşi substante, dar fiecare le amesteca după reţeta sa, descoperind mereu altceva.

Folcorul românesc a rămas nedescoperit sau neexploatat de dumneavostră... Da, elemente din folcorul românesc nu apar pe albumele mele. Până acum nu. Am acasă nişte albume cu muzica folklorică românească, dar încă nu am găsit nimic care să se potrivească în tematica la care lucram în momentele respective.

Cum să ne imaginăm celebra dumneavostră „arhiva de sunete“ pe care o aveţi acasă şi care conţine 400 de mii se sunete? Între timp s-au mai adăugat câteva zeci de mii de sunete la arhiva mea, sunt vreo jumătate de milion. Am tot felul de sunete: paşi pe diferite soluri, şuierături de vânt, ciripit de păsări, suntele mării, dar şi instrumente clasice, orgi, piane, trompete, chitări, voci omeneşti, unul strigă „hui“, altul „hei“, şi aşa mai departe. Arhivez şi sunetele create de mine. Unele le-am cules singur, călătorind prin lume. Dar multe dintre ele sunt create prin combinarea diferitelor sunete, prin utilizarea de efecte foarte speciale. Trebuie să te gândeşti că asta e doar arhivă, iar că fiecare sunet în parte îl pot transforma prin zeci de aparate de efecte, în aşa fel încât un flaut, de exemplu, să sune ca o chitară a lui Jimi Hednrix. Îţi spun, această muncă este o binecuvântare, dar şi un blestem totodată, d eorece posibilităţile sunt infinite şi eu am mereu chinul de a decide.

Totuşi, în jumătatea aceasta de milion de sunete, nu este niciunul românesc... Nu, nu. Este şi greu să găsesc ceva şi să explic exact cum e. Bineînţeles sunt instrumentele populare, sunt ritmurile muzicii ţigăneşti de care până acum nu m-am putut apropia, profesional vorbind. Asta nu înseamnă că eu personal nu le plac, dimpotrivă, mie îmi plac, deoarece ele sunt oarecum în mine, doar am crescut în România. Dar e greu, eu cel puţin nu am găsit până astăzi calea de a le introduce în proiectele mele.

“ÎN ROMANEŞTE SE ÎNJURA CEL MAI SAVUROS”

Astăzi e o modă a ritmurilor din estul Europei, balcanice. Madonna invită lăutari ţigani să cânte cu ea pe scenă.... Nu v-a tentat? Nu te supăra, dar abia ce se dezmembrase blocul de Est, când eu am şi înregistrat cu nişte cântăreţe din Lituania, pe Enigma III. Şi, repet: Enigma trăieşte tocmai din faptul că nu se supune niciunei mode, niciunui curent muzical. De-asta se vând şi astăzi foarte bine şi albumele vechi, apărute la începutul anilor ‘90. Cum au ajuns copiii dumneavoastră, Sebastian şi Nikita, să cânte pe noul album? Fiii mei colaborează la piesa, „Same Parents“. Ei m-au inspirat la piesa aceasta, când au întrebat de ce există discriminare, când doar avem cu toţii aceleaşi mame... Aşa că am încercat să vedem cum iese dacă îi las pe ei să spună textul piesei.

V-aţi arătat încântat de prestaţia lor. Credeţi că au ambiţii muzicale, precum celebri lor părinţi? Am fost suprins, deoerece ei nu au avut niciodată un microfon în mână. S-au descurcat foarte bine, se poate auzi pe album. Până acum nu mi se pare să fie interesaţi de muzică. Pentru ei, muzica, aşa cum o fac eu, e legată de o muncă  imensa, de care bineînţeles nu au chef. Ei nu înţeleg că eu sunt toată ziua î n studio pentru că îmi place, pentru că muzica e pasiunea mea. Ei văd doar munca, nu şI faptul că pe mine muzica mă face mai fericit decât orice altceva. La 13 ani sunt încă prea tineri pentru a înţelege cum stau lucrurile. Eu nici nu am gândirea asta dinastică, să îi aduc şi pe ei pe „calea“ mea. Sunt liberi, pot face ce vor. Dacă unul dintre ei se dovedeşte a fi talentat şi are dorinţa să facă muzică, o să primească sprijinul meu, clar. Amândoi au o carismă deosebită, dar dacă au şi talent, nu ştiu. Dar cred că sunt în măsură să îmi dau seama, atunci când s-ar pune problema, dacă au talentul necesar sau nu. Sebastian, de exemplu, e foarte expansiv şi carismatic, dar pentru o cariera muzicală mai trebuie câteva ingrediente... Pentru mine e important ca ei să fie fericiţi acum, dar şI atunci când vor fi nevoiţi să îşi întreţină familiile cu profesia pe care şi-o vor alege. Cred că încă e destul de mult haos în capul lor, unul spune că vrea să devina designer, altul încă nu ştie ce vrea... Dumneavoastră vorbiţi româna impecabil, chiar dacă nu aţi mai fost de atâta timp în ţară. Copiii vorbesc şi ei româna? Nu vorbesc, dar vor neapărat să o înveţe. Eu le-am explicat: <>. Ei cresc cu trei limbi: germana, spaniola şi engleza, plus catalana...

“POATE CA ÎNTR-O BUNA ZI VOR FI CONCERTE ENIGMA, NU ŞTIU”

Nu daţi concerte. Vor exista vreodată concerte Enigma? Eu nu mă văd ca pianist de concert, am absolvit şcoala aceasta, dar nu mă consider unul. Nici nu mi-e dor de Mozart, Bach sau alţi clasici. Nici nu prea mai ascult muzică clasică. Am ascultat şi cântat toată copilăria muzică classică. La 12 ani ascultam numai Anton Brcukner, mi-a ajuns....Poate că într-o bună zi vor fi concerte Enigma, nu ştiu. După cum spuneam, eu nu simt nevoia să fiu celebrat, aplaudat. Poate am să dau cândva un concert, poate la finalul proiectului Enigma.

Enigma va avea un final? Nu se ştie. Poate chiar acesta e ultimul album. O spun mereu, pretenţiile mele vizavi de mine sunt foarte sus, iar de la album la album tot mai severe. Iar eu trebuie să îmi dovedesc mereu că mai sunt suficient de bun pentru propriul proiect. În ziua în care voi avea sentimentul că nu mai sunt destul de bun pentru Enigma, nu va mai exista alt album Enigma. Dar momentan sunt foare fericit de ceea ce mi-a reuşit cu „Seven Lives, Many Faces“ şi eu găsesc că albumul e mult mai bun decât ultimele două, apărute în anii trecuţi. Asta îmi dovedeşte mie că înca nu sunt mort, muzical vorbind. Dar nu ştiu ce va urma. Vom vedea ce idei voi mai avea, cum va evolua totul.

Nu aţi colaborat niciodată cu un artist roman. Nici cu Adrian Enescu. Ar fi o alternativă? Nu avem un proiect, deşi am vorbit cândva despre asta. Poate dacă voi avea de gând, cândva, să compun un fel de simfonie, atunci voi apela la Adrian şi vom colabora. Exclus nu este, în niciun caz. Cândva am discutat cu el depre asta, cu ani în urmă, dar nu foarte concret. Alţi artişti români nu cunosc. Singurul lucru pe care îl ştiu despre un artist român, este că tatăl cântăreţului Roger Cicereo, Eugen Cicero, Ciceu, a fost şi el elevul profesoarei de pian pe care am avut-o şi eu. Artiştii cu care colaborez, deci vocile pentru Enigma, sunt voci pe care le aud undeva, mă gândesc, că s-ar potrivi proiectului şi atunci încerc să iau legătura oamenii respectivi. Eu nu mă aflu în căutare de artişti noi. Îi găsesc întâmplător.

Când alţi artişti plecaţi din România, aparţinând în ţară unei minorităţi etnice, spun că au fost discriminaţi, sunteţi de acord? Nu prea cunosc alţii, ca să vorbesc în numele lor. Eu pot vorbi numai pentru mine. În primul rând, eu eram în Bucureşti, era oricum altfel decât în Tansilvania, iar muzicienii şi sportivii aveau oricum un statut aparte. Iar eu eram în cercul de artişti, muzicieni şi aş zice că eram altfel trataţi. Dar sunt convins că în viaţa multora s-au întâmplat lucruri urâte. Cred că unii au avut de suferit în timpul acela în România. Vreau să spun că, pe mine personal, realitatea româneasca de atunci nu m-a afectat, nu mi-a făcut rău. Să nu se creadă însă că eu trăiam pe altă planetă sau că sunt atât de naiv încât să cred că totul a fost bine acolo. 

“CAND UN ROMÂN ÎŞI PROPUNE CEVA CHIAR O FACE” Copilăria şi adolescenţa petrecute în România au avut o influenţă în viaţa dumneavostră de astăzi? Vezi şi tu cum e, dacă un român îşi propune să realizeze ceva, chiar o face. Sunt mulţi români care s-au impus de-a lungul timpului în întreaga lume. Eu aş zice că e o provenienţă bună, asta, a noastră. Dar ca oriunde, nu există pădure fără uscături. Fiecare îşi foloseşte forţa proprie şi talentul altfel. Eu mă revolt când aud vorbindu-se de rău despre români sau despre ţigani. Aşa este lumea... vorbeşte despre ţigani şi vrea să spună criminali sau hoţi. La fel fac unii şi cu românii. E aiurea. Asta mă înfurie. Este un neadevăr şi o nedreptate. Iar eu mă opun vehement unei asemena atitudini. Trebuie să recunosc că dacă vii dintr-o ţară neînsemnată, global vorbind, trebuie să fii de trei ori mai bun decât ceilalţi, pentru a te putea impune. Asta nu înseamnă că tot timpul simt că trebuie să dovedesc cuiva ceva numai pentru că provin din România. Nu. Dar dacă îmi propun ceva şi vreau să o duc la bun sfârşit, atunci trebuie să o fac de trei ori mai bine decât altul. Între timp, e un automatism acesta, dar eu ştiu că e ceva românesc din mine, ceva rezultat din provenienţa mea românească. Eu nu aş schimba nimic la rădăcinile mele româneşti. Şcoala vieţii de acolo m-a ajutat cu siguranţă să devin ceea ce sunt astăzi. Eu, dacă îmi propun ceva, atunci, că să mă împiedici să realizez acel lucru, trebuie ori să mă împuşti, ori să mă otrăveşti. Iar tăria aceasta cred că o am din România.

Colaborările cu jamaicanul Andru Donalds, pe care, de altfel, l-aţi şi ajutat să devină un star de talie mondială, cu hitul „All Out Of Love“, colaborează la mai multe piese pe „Seven Lives, Many Faces“. Dar ale cui sunt celelate voci de pe noul album? Două piese sunt interpretate de o cântăreaţă de pe insula Ibiza, Margarita Roig. Iar prezenţa ei pe album este pură întâmplare. Cântăreaţa este o ţărancă de 62 de ani. Şi pe celalate albume, cum ar fi „Return to Inocence“ am încercat mereu să combin cu muzica mea voci etnice din Taiwan, din Lituania, Pakistan sau India. Mi-am luat vocile şi am cumpărat drepturile de a le folosi pe albumele mele. Iar de data aceasta descopăr că în faţa uşii mele, ca să zic aşa, exista o voce minunată, un folcor extraordinary, despre care mai nimeni nu ştie nimic. Nici măcar locuitorii din Ibiza nu ştiu de muzica asta, de folclorul ăsta al lor. E pe cale de dispariţie. Eu sper ca prin înregistrarea pe albumul nou să pot conserva din această muzica şi poate voi trezi şi curiozitatea lumii. Acesta este şi un fel de omagiu al meu adus insulei care a devenit patria mea în ultimii 20 de ani.

Cum a reacţionat femeia aceea, când s-a auzit pe album? A fost încântată. A început să danseze, râdea şi spunea: "Oh, e frumos. Ce aţi făcut din vocea mea? Ştiu că eu am cântat, dar vocea mea nu a sunat parcă niciodată aşa frumos. Să vezi că vor ajunge nepoţii mei să danseze pe muzica mea în discotecă".