Editura Evenimentul si Capital

Enigma Michael Creţu: întalnire cu omul invizibil

dec899d093f29fb1f63f01fbe611ae6d
Autor: | | 63 Comentarii | 0 Vizualizari

Omul din umbra proiectului Enigma vorbeşte, în primul interviu acordat presei din România, despre viaţa sa în ţară, despre soţia lui, Sandra, sau despre vărul lui, Mădălin Voicu. "Omul invizibil" are, totuşi, un "chip". În ciuda zvonurilor că ar fi o persoană dificilă, arogantă şi reticentă când vine vorba de presă, omul din spatele proiectului Enigma este relaxat şi simpatic la primul intreviu acordat vreodată presei române. Pe Michael Creţu l-am întâlnit la Koln, în sezonul în care Enigma îşi sărbătoreşte majoratul, ocazie cu care a fost lansat şi cel de al 7 lea album, "Seven Lives, Many Faces".

Michael Creţu, creatorul proiectului de mare succes Enigma, care a vândut peste 40 de milioane de albume în întreaga lume şi a plasat hituri în mai bine de 50 de topuri din 24 de ţări (potrivit statisticilor casei sale de discuri), este un om deschis, modest, binevoitor, un muzican desăvârşit şi, chiar dacă pare tentat să uite asta, un român „rătăcit“ prin Europa. Pe Michael Creţu l-am întâlnit la Koln, în sezonul în care Enigma îşi sărbătoreşte majoratul, ocazie cu care a fost lansat şi cel de al 7 lea album, „Seven Lives, Many Faces“. Într-una din sălile de conferinţe ale casei de producţie „EMI Music“, Michael Creţu a povesteşte, printru Evenimentul Zilei, despre cele „7 vieţi“ ale „Enigmei“ şi admite pentru prima oară o incursiune în multele sale faţete. Creţu are 7 profesii: pianist, compozitor, producător, aranjeur, cântăreţ, dirijor şi „maestru de ceremenonii“. Nu se prea ştie unde aţi fost la şcoală, cand aţi plecat exact din România... Cine sunteţi? Mama mea era austriacă, născută la rândul ei în România, unde părinţii ei au venit în 1920. Tata e din Constanţa, roman get beget. În Bucureşti s-au cunsocut, s-au căsătorit şi acolo m-am născut şi eu. Din clasa a 2-a am frecventat liceul de muzică George Enescu, liceul nr 2. În clasa a 11-a, în 1975, am plecat în Germania, apoi am mai studiat în Paris şi la conservatorul din Frankfurt, unde am abolvit şcoala, la 21 de ani, cu diploma de dirijor şi compozitor. Bunicul traia deja în Germania, apoi părinţii mei, invocând legea de reîntregire a familiei, au părăsit ţara şi s-au stabilit, iniţial, în Frankfurt. Încă din timpul studiului am început să cânt la sintetizator, ca muzician de studio. Mergeam la Europe Sound Studios, pe vremea aceea unul dintre cele mai bune de pe continent. Înainte de a asbolvi şcoala, am colaborat, cântat şi produs, cu Boney M, Hubert Kah, Peter Cornelius, Sandra... cam aşa a început cariera mea muzicală.... Sunteţi la zi cu ceea ce se întâmplă în România? Va interesează? Ştiu doar ce se aude aici la ştiri, în Germania sau Spania. Dar asta se întâmplă destul de rar, numai atunci când se înâtmplă ceva rău în ţară. Se pierde românul din Michael Creţu? România e departe de mine. Am trăit 17 ani acolo, iar de 35 de ani altundeva. Eu nu mă simt nici român, nici neamţ, nici spaniol. Mă simt european şi, dacă vrei, un balcanic, un mediteranean, unul din sud. Uneori recunosc la mine aceste trăsături balcanice. De exemplu, nu aş colabora niciodată cu cineva cu care n-aş putea ieşi şi seara într-un restaurant. Aş zice că asta este o trăsătură balcanică şi o maximă a mea. Sunt un sudist puturos, dar cu diciplină prusacă. Despre anii mei din România am amintiri bune. Pe aici se gândesc cu toţii că am avut cineşstie ce necazuri în România, aşa că, de fiecare dată când sunt întrebat cum era pe vremea mea, în vremea şcolii, răspund ca a fost bine. Fiecare îşi imagineaza că am fost bătuţi măr. Pentru mine a fost, dintr-un anumit punct de vedere, o vreme nemaipomenită. Bineînţeles, nu aveam liberatăţi multe şi nici nu puteam cumpăra blugi Levis dar, la naiba, cui îi trebuiau pe atunci? Eu aveam 14-15 ani... Nu asta e esenţa vieţii, cu ce mă îmbrac... Copiii, deşi născuţi în Spania, se gândesc să întoarcă înapoi în Germania, ţara mamei lor, Sandra, şi a dvs în cele din urmă? Nu, nu au aşa ceva în cap. Singurul lucru pe care îl vor este să ajungă în România. Le-am promis că voi merge cu ei în România şi trebuie să îndeplinesc cândva promisiunea asta. Care este legatura lor cu România? Mă aud din când în când vorbind cu tata româneşte, că doar cu el mai vorbesc româna. Vorbim la telefon săptămânal. M-au întrebat mereu ce însemană una sau alta... Şi, mai ales, ce se spune când te înfurii. Aşa că amandoi ştiu înjurături în româna, înjură ca nişte birjari (râde din suflet). Româna e limba în care se poate înjura cel mai bine dintre toate limbil limbile pământului: în română poţi înjura fără să devii agresiv. E minunat. (râde cu o satisfacţie simpatică).

“FAŢA MEA NU ARE NICIO IMPORTANŢA” „Seven Lives, Many Faces“, noul album „Enigma“ poarta un titlu simbolic. Care este semnificaţia? „Seven“, şapte – reprezintă în primul rând cel de al şaptelea album Enigma. Am spus întotdeauna că albumele Enigma sunt ca nişte copii ai mei, deci acesta este al şaptelea copil. Din punct de vedere hinduist, sunt reîncarnari, aşadar, a şaptea reîncarnare. „Many Faces“, reprezintă multele faţete pe care le are acest album, dar şi multele faţete pe care le-a avut Enigma în trecut. Combinaţiile de ritmuri, sound-uri, influente, efecte, aspecte culturale şi asa mai departe.... Şapte feţe...este o ironie când vorbim de Michael Creţu, al cărui chip este încă, pentru mulţi, o necunoscută... Sunt absolut neimportant, fără semnificaţie. Iubesc muzica, sunt muzician cu toată fiinţa mea. Ştii că am început cu pianul la cinci ani jumătate, toată viaţa am petrecut-o cu muzica. Faţa mea nu are nicio importanţă. Nu-mi aduce nimic dacă apar în faţă, în atenţia unui public, nici măcar a unuia cititor. Nu mi-ar plăcea să stau în faţa a mii de oameni care să mă ovaţioneze. Să ai un cult al personalităţii e o treabă oribilă. Muzica e singura pentru mine care îşi justifică existenţa. Restul, cum şi cine sunt eu, creatorul ei, nu are importanţă. Toate chestiile legate de imagine, ai ochii albaştri, negri, verzi, eşti îmbrăcat nu ştiu cum, sunt lucruri tâmpite, mă lasă rece, nu mă interesează. De-asta şi iubesc proiectul acesta aşa tare, pentru că el se bazează doar pe muzică, fără show, fără nimic altecva. E un concept care se opune tuturor tendinţelor în muzică, le refuză, aş putea spune. Se opune tuturor strategiilor necesare, de marketing până la chestii de genul imagine. Ai nevoie de o faţă, care mai trebuie să şi arate bine, să fie draguţă, atrăgatoare sau mai ştiu eu cum, sau să fii nevoit să intrii în scandaluri a la Amy Winehouse pentru a capta atenţia. Enigma nu are nevoie de asta. Aici e vorba doar de muzică, muzică pură, muzică în pielea goală, dacă vrei. Modestie? Vezi ce se întâmplă în zilele noastre, când eşti cunoscut, nu mai poţi merge nici până la magazinul din colţ fără să îţi lipeşti o barbă falsă sau să te ascunzi după ochelari de soare, şaluri sau pălării. Phil Collins îmi spunea odată: „Dumnezeule, ce noroc ai tu cu ceea ce ţi-ai creat. Tu poţi face ce vrei, nu-i eşti dator nimănui cu nimic, nu trebuie să ai grijă la ce faci, cum te porţi, cum arăţi, pe unde umblii. De ce nu mi-a venit mie idea asta pe care ai avut-o tu“ - mi-a zis el- „aş fi trăit mult mai liniştit“. I-am spus, „Phil, trebuia să o facă şi pe asta cineva. Eu, se pare“. Îmi imaginez că nu e uşor pentru unul ca Phil. Eu pot merge în oricare magazin de muzică, îmi cumpăr chiar discurile mele fără să mă recunoască cineva, merg la casă, plătesc şi ies din magazin fără să fiu recunoscut. E o binecuvântare, crede-mă. E perfect. În zilele noastre, aceasta este libertate. Ţinând cont de numărul de discuri pe care l-am vândut în întreaga lume, dacă faţa mea ar fi celebră, nu aş mai trăi, probabil, nici un minut linşitit. V-aţi început cariera, ca „omul invizibil“, după cum se intitula şi un album al din anul 1985. Primul album Enigma nu trăda nici un nume, nu trăda nimic despre creatorul său. Pe atunci intreaga presă se străduia să ghicească cine se ascunde în spatele proiectului, nu se ştia nici măcar dacă este vorba despre o formaţie sau un singur om. Nu v-a ispitit niciodată să ieşiţi din umbră? Pentru numele lui Dumenezu, nu! Dacă era după mine, nu se ştia nici până în ziua de astăzi cine se ascunde în spatele Enigmei. Am făcut tot posibilul să rămână aşa cum începusem, fără nume, fără chipuri. Managementul casei de discuri, mândru că a ocupat cu săptămânile primul loc în topuri şi că a spart toate recodurile de atunci, mai ales în Germania, a „trădat“ numele meu... Aşa că n-am mai avut încotro. De atunci am varza asta! Se putea, însă, şi mai rău. Încă se ţine în limite, trebuie să recunosc. “LA FIECARE ALBUM ÎNCERC SA CREEZ CEEA CE EU ÎNSUMI N-AM AUZIT VREODATA” Noul album este într-adevăr nou, până acum nu aţi combinat muzica clasică cu beaturi hip-hop. Cum reuşiţi să rămâneţi fidel unui sound incofundabil şI, în acelaşi timp, să nu vă repetaţi? Tocmai aceasta este ambiţia care stă la baza proiectului. De-asta şi durează aşa mult timp până îmi reuşeşte aşa ceva, un nou album. Deşi de data aceasta, între „Seven Lives, Many Faces“ şi albumul anterior, „A Posteriori“, nu au trecut decât doi ani (cel mai scurt interval până acum, între două albume – n.r.). Dintotdeauna am creat muzica pe care voiam să o ascult cu plăcere eu însumi. Aşa s-a născut şi Enigma. Iar atunci când am creat sound-ul Enigma, acesta nu exista până la acea dată în această formă. Eu mi l-am croit, ca să spun aşa, singur. Iar filozofia asta, de a face ceva care îmi place mie însumi, o să rămână valabilă până în ziua în care Enigma va înceta să existe. Este filozofia unei călătorii muzicale. Iţi pui căştile pe urechi, dai drumul muzicii şi asculţi, porneşti în călătorie. Iar dacă ai grijă să nu fii deranjat, poţi savura această muzică. Aceasta este ideea mea, să descoperi toate faţetele muzicii în linişte. Filozofia acesta de bază se schimbă de la album la album în cele din urmă. În primul rând pentru că dacă aş aplica-o identic la fiecare album, m-aş repeta, ceea ce urăsc. În cazul fiecărui album încerc să creez ceva ce eu însumi nu am mai auzit niciodată. Iar combinaţia intre hip-hopul Bronxului şi muzica Filarmonicii din Londra, aşa cum am făcut în piesa „Seven Lives“, nu am mai auzit-o niciodată în forma asta. Aşa că am încercat, ca să văd cum sună. Ar fi fost posibil să sune ca dracu’. Dar a sunat foarte bine, iar interveneţia vocală a lui Andru Donalds este excellentă. Piesa, care a fost şi imnul Jocurilor Olimpice la postului de televiziune ARD, are putere şi pătrunde. Folclorul joacă un rol important pe toate albumele Enigma. Nu pe toate albumele. Dar pe majoritatea combin elemente folcorice. Muzica mea e transformare. Trebuie să îţi imaginezi că am nişte cărămizi de diferite marimi, iar pe acestea le aşez şi reaşez mereu altfel. Din câte ştiu, nimeni nu mai lucrează în felul acesta, inventând mereu combinaţii noi cu aceleaşi elemente, care, bineînţeles, se extind permanent. Îmi şi face o mare plăcere să mă joc cu ele. De-asta m-am autotintitulat un „alchimist al muzicii“. Deoarece munca mea este foarte asemănătoare cu acea a alchimiştilor. Şi alchimiştii aveau aceleaşi prafuri, aceleaşi substante, dar fiecare le amesteca după reţeta sa, descoperind mereu altceva. Folcorul românesc a rămas nedescoperit sau neexploatat de dumneavostră... Da, elemente din folcorul românesc nu apar pe albumele mele. Până acum nu. Am acasă nişte albume cu muzica folklorică românească, dar încă nu am găsit nimic care să se potrivească în tematica la care lucram în momentele respective. Cum să ne imaginăm celebra dumneavostră „arhiva de sunete“ pe care o aveţi acasă şi care conţine 400 de mii se sunete? Între timp s-au mai adăugat câteva zeci de mii de sunete la arhiva mea, sunt vreo jumătate de milion. Am tot felul de sunete: paşi pe diferite soluri, şuierături de vânt, ciripit de păsări, suntele mării, dar şi instrumente clasice, orgi, piane, trompete, chitări, voci omeneşti, unul strigă „hui“, altul „hei“, şi aşa mai departe. Arhivez şi sunetele create de mine. Unele le-am cules singur, călătorind prin lume. Dar multe dintre ele sunt create prin combinarea diferitelor sunete, prin utilizarea de efecte foarte speciale. Trebuie să te gândeşti că asta e doar arhivă, iar că fiecare sunet în parte îl pot transforma prin zeci de aparate de efecte, în aşa fel încât un flaut, de exemplu, să sune ca o chitară a lui Jimi Hednrix. Îţi spun, această muncă este o binecuvântare, dar şi un blestem totodată, d eorece posibilităţile sunt infinite şi eu am mereu chinul de a decide. Totuşi, în jumătatea aceasta de milion de sunete, nu este niciunul românesc... Nu, nu. Este şi greu să găsesc ceva şi să explic exact cum e. Bineînţeles sunt instrumentele populare, sunt ritmurile muzicii ţigăneşti de care până acum nu m-am putut apropia, profesional vorbind. Asta nu înseamnă că eu personal nu le plac, dimpotrivă, mie îmi plac, deoarece ele sunt oarecum în mine, doar am crescut în România. Dar e greu, eu cel puţin nu am găsit până astăzi calea de a le introduce în proiectele mele.

Ecaterina Andronescu, SCHIMBARE majora la Educatie! Toti elevii vor fi AFECTATI

Pagina 1 din 2
Tag-uri:



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Timp liber

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000