FLORIAN BICHIR: „Evanghelia trebuie predicată şi prin fapte. Faţă de cei care stau în orfelinate, în spitale, în penitenciare, în case de bătrâni".
În poezia „La Paşti“, George Coşbuc spunea: „Biserica, pe deal mai sus, / E plină astăzi de lumină, / Că-ntreaga lume este plină / De-acelaşi gând, din cer adus / În fapta noastră ni e soarta / Şi viaţa este tot, nu moartea (...) Sunt Paştile! Nu plânge mamă!“.
În aceste zile de sărbătoare, orice suferinţă, orcât de mare ar fi, este pătrunsă de puterea şi lumina lui Hristos Care dă sens vieţii noastre. E o sărbătoare a luminii, iar slujba Învierii începe cu invitaţia „veniţi de luaţi lumină!“. Lumina sufletească ne radiază-n inimi. Poate de aceea este bine să ne amintim de cei bolnavi, de cei săraci, de cei bătrâni, de cei nevoiaşi, de cei întristaţi şi necăjiţi, de cei îndoliaţi sau îndureraţi, după cum anunţă şi Patriarhul Daniel în prima sa pastorală ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române.
Evanghelia trebuie predicată şi prin fapte. Prin Ortopraxie, cum este denumită ea teologic şi care înseamnă astăzi într-un limbaj concret, acela al iubirii faţă de semenii noştri. Faţă de cei care stau în orfelinate, în spitale, în penitenciare, case de bătrâni. Ce poate fi mai minunat decât să le aduci o rază de speranţă, o bucurie, o lumină în viaţa lor de Paşte? Singurul criteriu al Judecăţii de Apoi, după cum ne spune Sfântul Apostol Matei: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui“.
Credinţa fără fapte este stearpă, nu are consistenţă. Rămâne declarativă şi găunoasă. Paştele sau Învierea Domnului Hristos este o sărbătoare a bucuriei, a luminii pentru toţi credincioşii. Nu doar pentru noi cei care, de bine de rău, avem cu ce să ne ducem traiul de pe-o zi pe alta, avem un culcuş al nostru, un acoperiş deasupra capului şi ne putem bucura de dragostea familiei. Rămân însă mulţi - Doamne, prea mulţi - oameni pentru care Hristos rămâne un străin. Pentru că nimeni nu le calcă pragul să-L vestească. Oameni bătrâni, bolnavi, orfani şi văduve, care par a avea soarta pecetluită în această lume din ce în ce mai haină. Nu facem un efort prea mare dacă vom deschide uşa acestor oameni, îi vom ajuta după puteri şi îi vom încuraja: „Hristos a Înviat! Şi pentru mine şi pentru tine, pentru noi toţi“. Atunci ne vom simţi într-adevăr luminaţi sufleteşte, bucuroşi pentru fapta cea bună făcută. Pentru că totul e trecător, doar binele e o prezenţă veşnică în inimile noastre. Iar numai Învierea dă sens Crucii, dă sens jertfei, dă sens vieţii noastre întregi.
Citiţi şi: Paştele tâlharilor
Recomandările noastre
