„Între Adrian Năstase şi Traian Băsescu. În 15 ani, nu a apărut unul să vină din lumea asta, să nu fi fost târât de năravurile comunismului, să nu fi fost afectat de nimic. Ce blestem o fi? Pe cuvantul meu, îmi pare rău."
50% pelin, 50% cucută. Letal amestecul folosit de Marinar! Aceasta a fost formula care a tranşat lupta în 2004. Aşa cum în 1996 a fost "Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?", dimpreună cu ochelarii scoşi de Constantinescu într-un amestec indicibil de amărăciune şi curiozitate. Aşa cum fusese învăţat de Caramitru. Sau în 2008 "A fost bine la Vîntu aseară?"

Era puternic, nimic nu părea să-l poată doborî. Înfipt cu cele patru labe puternice în pământ, părea etern ca piramidele. Primise binecuvântarea bătrânului Faraon, mângâierea pe grumaz. Chiar dacă vânturile pustiului sunt puternice, mai cade o piatră, mai apare un dosar, mai pică un nas, dar el rămâne. Intact. Etern. Aşa părea. Înfricoşător de calm. Sfinx. Şi totuşi a căzut. Zgomot asurzitor, matahală prăbuşindu-se în nisip.

Băsescu i-a simţit din prima zi lipsa. Materia are nevoie de anti-materie. Puterea de Opoziţie. În 2004, el, Băsescu, s-a trezit singur pe câmpul de luptă. Nici măcar nu a avut în obrazul cui să-şi urle victoria. Strigătul ritual a fost înăbuşit. Prea era pustiu.
Pe locul gol, lăsat de Golem, au apărut figuri noi. S-au ridicat împotriva lui, răsăriţi de unde nu se aştepta. Multe, chiar din propria- i tabără. Tăriceanu, Patriciu, Olteanu. Şi dincolo au apărut stele noi. Geoană a ridicat Congresul PSD în picioare. În spate a urzit Hrebenciuc. După Năstase, a fost eliminat şi Iliescu. Ce se întâmpla, Doamne? Jocul era bulversat.

Traian Băsescu ar fi preferat să continue bătălia împotriva lui Iliescu şi Năstase. Primul s-a ţinut pe picioare. Cu stenturi, cu vertebre teşite. Gârbovit de ani, bătrânul politruc încă mai era/este o ţintă legitimă. Crimele revoluţiei, atrocităţile mineriadelor.

Steaua politică a lui Năstase, însă, a pălit. S-a stins, estompată de filele dosarelor penale. Cel care în 2003 – 2004 părea de neclintit ca un bloc de piatră, s-a retras timorat, exilat pe o filă de blog. Umbră smerită a celui care atunci domina ţara, aştepta acum să treacă furtuna. Cu capul jos, opt ani n-a deranjat pe nimeni. Low profile. Stafidă. Nucă uscată, strânsă în coajă. Sperând, arzând să-i vină iarăşi ceasul.
Nesăbuinţa lui Ponta şi Antonescu juca în favoarea lui. Doi puşti care au pus din greşeală mâna pe arsenalul armatei. Scapără şi ei câte un baton de dinamită aiurea, numai să facă bum! Mor de bucurie când văd că sperie lumea! Habar n-au de tactică şi strategie.
Băsescu era şi el disperat. Avea nevoie de Opoziţie ca de aer. Acţiunea e moartă fără reacţiune. Lipsa de snagă a adversarului mută lupta în afara ringului. În stradă, în piaţă. Acolo nu sunt reguli, gloata e riscantă. Imprevizibilă. Greu de contracarat.

Cum dorește căprioara apa rece de izvor, așa avea nevoie Băsescu de el în viitor. Mai ales că zvonurile despre o viitoare alianţă la guvernare PDL – PSD sunt lansate tot mai insistent dinspre baricada Cotrocenilor. Năstase a mizat până la ultima înfăţişare din proces pe teoria necesităţii. Cererea e musai să creeze oferta. La ora asta, teatrul de luptă e plin de ţuţeri, dar nici un lider adevărat. Dacă e nevoie, atunci el e gata oricând să revină. Să reintre în joc. Să ocupe locul gol.

Şi, deodată, brusc, neaşteptat ca un trăsnet pe dealurile de la Cornu, a apărut condamnarea. Nu în Dosarul "Mătuşa Tamara" – unde era vorba de avere, un bloc pe Zambaccian, mobilier adus din China, lux, tot ce ar fi putut răcori electoratul – ci în "Trofeul calităţii", o chestie fără ecou la populaţie. Tocmai când credea că a trecut furtuna. Mai că i-ar bănui pe judecători că vor să-l sape pe Băsescu. Asta ar fi culmea! El i-a făcut inamovibili, le-a dat o pâine, o vilă, un cont, iar ei se folosesc acum de el ca să i-o plătească lui Băsescu pentru toate mizeriile. Acum să-şi fi găsit alde Costiniu şi Pivniceru momentul de revanşă?
Mai e o speranţă: recursul. Ar trebui să-l sune pe fostul vecin. El ce crede? N-ar putea să pună o vorbă bună? Dar i-e frică, dacă iese mai rău? "Măi, ce blestem…!"