Gabriel Gachi: „Să recunoaştem, faţa lui Cătălin Voicu cere palme. Eticheta grobianismului se lipeşte la meserie pe fruntea acestui personaj pufos, cu ochii rotunzi şi mustaţa pe oală”.

S-a calificat perfect pentru o asemenea anchetă. Însă n-o să vedem esenţialul dacă nu uităm de apucăturile lui Voicu, de apetitul megalomanic şi de pofta lui de mâncare. Stenogramele ne-au confirmat covingerile de români neimpresionabili, de oameni care le-am trăit şi le ştim pe toate: sistemul există.

România este un film noir în care personajele şi acţiunile lor se întrepătrund într-o intrigă complicată cu un final izbăvitor, dar previzibil. Complicitatea dintre Căşuneanu, Voicu şi Costiniu are ceva suprarealist, în sensul în care realitatea pare prea simplă pentru a fi adevărată.

Dar aşa e ţara asta, schematică, cei mai mari oameni de afaceri şi oameni de stat fură ca nişte ţărani. Suntem dezamăgiţi. Economicul (regele asfaltului) şi-a dat mâna cu politicul (Voicu era la un pas de-a ajunge ministru de Interne) şi cu Justiţia (judecător la cea mai înaltă instanţă din România).

E triada care închide perfect cercul, care exclude orice posibilitate de control. Dar acţionau atât de grosolan încât în toate cercurile elitiste ale Bucureştiului se ştia de mulţi ani că Voicu rezolvă dosare. De aceea surprinde reţeta aceasta răsuflată. Senatorul PSD bate la poarta liberalilor şi-l strigă pe Orban să iasă afară. Vorbesc în stradă, negociază în picioare sprijinul pentru fotoliul de la Interne. Ludovic se îmbătase odată, făcuse o prostie şi acum trebuia să-şi plătească datoria.

Totul era discutat peste gard, la botul calului şi viza una dintre cele mai importante funcţii în stat. Totul în viteză, urcat din nou în maşină şi demarat în trombă, cum spuneam, ca în filme, ca să nu plictisească publicul. Cătălin Voicu lucra la vedere, ritmul devenise tot mai trepidant, pentru că sistemul fusese verificat de sute de ori şi funcţionase, senatorul se mişca într-o reţea care acceptase de mult mecanismele şi pentru care aparenţele nu mai valorau nici cât o ceapă digerată.

E la fel ca atunci când aterizezi pe o plajă de nudişti – dacă zăboveşti acolo, după douătrei zile nu vei mai simţi nicio jenă. România se află sub conducerea acestei elite exhibiţioniste. Cei mai puternici oameni din politică, justiţie şi afaceri umblă goi şi îşi cunosc toate intimităţile. Şi-au făcut servicii, au obţinut graţieri, au oferit şpăgi, au primit funcţii, licenţe, iar uneori poate chiar s-au şantajat – aşa-i viaţa... Într-un cuvânt, secretele îi leagă ca nodurile dintr-un năvod.

Întrebarea este cine va deşira ochiurile acestei reţele („În trei ani îmi fac reţeaua mea în toată România” – profeţea senatorul Voicu), pentru că toţi aceşti oameni stau înghesuiţi unul în celălalt ca piesele de domino. Voicu poate distruge destule cariere, judecătorii Costiniu şi Jipa ar putea face mărturisi întineresante în schimbul unei bătrâneţi liniştite, iar cei la care se va ajunge vor spune tot mai mult, sperând în obţinerea unei înţelegeri.

Ar putea transmite mesajul potrivit pentru a nu mai ajunge niciodată în faţa unui procuror. În acest moment, cazul Voicu nu are o relevanţă majoră pentru România. E un spectacol agreabil, îţi creează acea senzaţie plăcută că se întâmplă ceva şi că ar putea funcţiona puterea exemplului. Nu e suficient.

Din ce înţeleg se încearcă transmiterea unui mesaj: anumite excese nu mai pot continua, metastaza relaţiilor vicioase între politic şi economic trebuie oprite. Există şi un mesaj secundar: aceasta e diferenţa între Băsescu şi ce-ar fi putut fi mandatul Geoană. Însă dosarul „Voicu” nu va rezolva nimic la nivel sistemic.

E un punct de răscruce: va fi deşirată reţeaua până la ultimul ochi sau totul se va opri la primele două-trei noduri? Pentru că semnale precum cel de acum am mai primit în ultimii 10 ani şi de fiecare dată am spus: „Începe!”. Şi, să fim serioşi, n-a început nimic. Vasile Blaga nu se atinge de dosarul scurgerilor de informaţii de la DGIPI (cele mai mari secrete despre mediul politico-financiar s-ar afla în biblioteca lui Vanghelie) – pentru că, cel mai probabil, s-ar expune. Prin comparaţie, Dosarul Voicu e doar un revigorant meci de matineu. Se vrea demolarea sistemului? Hai s-o vedem...