Florian Bichir: "Alegerile uninominale, departe de a fi perfecte, reprezintă un pas înainte. E uşor să găseşti hibe unui sistem electoral, fără să te întrebi ce ai putea pune în loc."

Parcă Winston Churchill spunea că democraţia nu este nici pe departe perfectă, dar alt sistem de guvernare mai bun nu s-a inventat. Aşa este şi în cazul uninominalului. A plânge acum după „listaci“, după intrarea la grămadă sub umbrela comodă a unei formaţiuni politice este pură ipocrizie. În plus, peste 80% dintre cei care au ocupat primul loc la alegeri au fost validaţi.

România a avut de-a lungul timpului diverse formule de votare, care mai de care mai ciudate. În 1918 aveau drept de vot bărbaţ ii de la 21 de ani în sus pentru Camera Deputaţilor şi cei peste 40 de ani pentru Senat. Nu aveau drept de vot femeile, militarii şi magistraţii.

Pamfil Şeicaru povesteşte în remarcabila sa carte „Istoria Partidelor Naţional, Ţărănesc şi Naţional-Ţărănist“ că au existat şi momente comice datorită sistemului electoral: „Doctorul Nicolae Lupu venea însoţit totdeauna de senatorul Ploae. Cînd a depus candidaturile la Fălciu Lupu n’a găsit nici un partizan dispus să candideze la Senat ca să cadă. În ultimul moment l’a designat pe Ploae care era vizitiul dela trăsura părintelui Lupu din Arsura“.

Campaniile electorale erau mult mai tragicomice, iar demagogia, fără scrupule. În „Zile negre, zile albe, memorii“, Nichifor Crainic povesteşte cu umor despre campania sa electorală din 1929: „Ideea democrată triumfă mai ales când oratorul ajungea la obârşia mea. «V-am chemat, fraţilor, să alegeţi os de ţăran, căci candidatul nostru e fecior de plugar d’aci din Bulbucata, precum eu sunt fecior de ţăran din Bucureşti. Ura, să trăim!». Fraza, ţipată cu voce maximă şi cu o bătaie de pumn în piept, stârnea urale nesfârşite. Ţăranii erau fericiţi că plugarii din Bucureşti au dat o odraslă ca oratorul. «La urma urmei, oricare ar fi candidatul, fraţilor, ştiţi că este o vorbă românească: Ce? Mă uit eu la câine, sau mă uit al cui e câinele?». Şi arătându-mă cu degetul, printr-un gest de absolută proprietate, striga: «Câinele este al Partidului Naţional-Ţărănesc! Ura, să trăiască!». În maşină de la un sat la altul, în timp ce oratorul ronţăia ceapă crudă cu pâine, ca să nu răguşească, mă lămurea: «Frate Ionică, să nu te superi c-am zis câinele partidului; proştii ăştia nu înţelege ce e aia candidat independent»“.

La aproape 80 de ani de la aceste sublime momente de comedie, situaţia politică nu diferă prea mult. Demagogia este aceeaşi, iar câini ai partidului sunt peste tot. Slugi ale unei sigle, argaţi ai unui partid care i-a făcut oameni. Şi pentru care ar face orice, inclusiv să calce în picioare interesul naţional sau dorinţele electoratului.

Nu înţeleg nemulţumirea, similară aproape cu disperarea, unora care n-au intrat în parlament datorită uninominalului. Dacă vor să facă politică, să aştepte. Ce, s-a sfârşit viaţa cu aceste alegeri? Nu vor mai exista scrutine electorale peste patru sau doi ani?

Alegerile uninominale nu sunt o catastrofă, ci o secvenţă măruntă din viaţa politică a acestei ţări. Demagogi şi câini vor exista întotdeauna...

CITIŢI ŞI:

Geoană aşteaptă o ofertă de la PDL

PNL- invitat la guvernare, PSD - tratat cu prietenie

PDL: îi dăm orice lui Tăriceanu, nu şi funcţia de premier

UDMR merge pe varianta democrat-liberală

*********************** HORIA GHIBUŢIU: Mica trădare maghiară