La 17 ani de la Revoluţie, Doina Cornea pare neschimbată. Arată aproape la fel, este îmbrăcată la fel de modest ca întotdeauna, gândeş- te şi vorbeşte în aceiaşi termeni şi, bineînţeles, are aceeaşi voce.

 „Câteodată chiar mă irită celebritatea vocii mele. Dacă se uită la mine, oamenii mă recunosc sau le par cunoscută de undeva, însă dacă vorbesc, cu siguranţă îşi dau seama cine sunt“, povesteşte amuzată, însă cu o urmă de iritare în glas. Locuieşte şi acum în aceeaşi casă din Cluj-Napoca în care, acum aproape 20 de ani, a fost arestată la domiciliu.

Este o locuinţă modestă, care pare să nu fi fost renovată de ani buni, în care fiecare colţ este ocupat de stive de cărţi. Televizorul este în permanenţă pe un program de ştiri. Pe podea, rezemate de un perete, stau câteva dosare cu sigla CNSAS. Filele acum inofensive au fost cândva instrumentul prin care comuniş tii au încercat s-o constrângă să nu mai vorbească împotriva regimului: au urmărit-o, i-au transformat prietenii în Iude dispuse s-o „toarne“, i-au căutat fiecare punct slab.
 
Doina Cornea nu s-a
dus la Bucureşti să le obţină, le-a primit prin bunăvoinţa unui ziarist. Faptul că nu a mers ea să le ridice nu are nimic de-a face cu teama de a-şi privi trecutul în faţă, ci se explică mult mai pragmatic: „Costă hotel, costă drum, costă masă şi timp. Nu pot să merg acolo“.

 „Ce am făcut a fost darul meu“

Doina Cornea trăieşte acum
din 10 milioane de lei vechi pe lună: pensia ei şi pensia de urmaş a soţului. Când s-au făcut recorelă rile, ea a intrat în grilă la pragul minim.

A refuzat să meargă să facă o contestaţie: „Eu nu am cerut niciodată statului român să-mi dea bani. Cât au vrut, atât mi-au dat. Şi nici nu am cerut vreodată un leu din postura mea de disident. Ceea ce am făcut eu pentru România a fost darul meu. Cum să ceri bani pentru un dar?“. Nici măcar faptul că foştii securiş ti au pensii mai mari decât ea n-o mobilizează: „Nu ar fi corect să li se taie din pensiile pentru care au cotizat. Poate doar din sporuri şi surplusuri…“.

Doina Cornea îşi acceptă statutul
de disident, însă pare că-l respinge pe cel de figură a „intelighenţ iei“: „Eu n-am scris cărţi de filosofie, eu n-am studii serioase, eu nu sunt de nivelul lor. Şi există un fel de snobism la intelectualii români. Nu mă gândesc la domnul Pleşu şi la domnul Liiceanu, ci la alţii. Această vanitate a intelectualului român a dat totul peste cap. În vremea lui Ceauşescu am fost singurul disident care a stat de vorbă cu muncitori şi ţărani, care au semnat apeluri împotriva dărâmării satelor“.

Ceea ce o indignează însă cu
adevărat sunt speculaţiile potrivit cărora îl critică pe Traian Băsescu pentru că s-ar lăsa manevrată de rivalii săi politici: „În afară de FSN, în primele zile, până m-am trezit, nimeni nu m-a folosit“. Spune chiar că este de acord cu preşedintele în ceea ce priveşte politica externă. Cât despre Tă- riceanu: „Chiar nu-mi plăcea. Mi se părea şters. Dar a început să-şi intre în rol şi tot mai bine“.

Deşi îl admiră pe premier, tot
lui Traian Băsescu urmează să i se adreseze cu următorul proiect: „Vreau să fac o strategie pentru învăţământ. Mă ajută şi fostul ministru Miclea. I-o voi trimite preşedintelui, poate va ţine seama de ea“. Până acum, i-a mai scris preşedintelui de două ori, încercând să-i explice cât rău a făcut comunismul, înainte ca preşedintele să condamne ororile „roşii“. Băsescu nu i-a răspuns însă niciodată.


PRUDENŢĂ


A refuzat să viseze la Cotroceni


Dacă Mircea Dinescu, Petre
Roman sau Ion Caramitru au fost imaginile Revoluţiei, Doina Cornea a fost Vocea. În Cluj, Timişoara sau Bucureşti, tinerii care au ieşit în stradă să răstoarne comunismul i-au scandat numele, fără ca majoritatea dintre ei s-o vadă vreodată. O auziseră însă de nenumă rate ori la Europa Liberă, acolo unde Doina Cornea citea proteste anticomuniste cu glasul care i-a devenit o a doua amprentă.

Anchetată, bătută şi arestată
la domiciliu de comunişti, disidenta a anunţat, în euforia victoriei, că îşi iartă torţionarii. Însă a refuzat să-i ierte pe cei care au făcut din Frontul Salvării Naţionale un partid politic. Pentru că şi-a simţit trădate iluziile, a fost primul membru care a demisionat din conducerea FSN, pe 23 ianuarie 1990. Liderii ţărănişti, în frunte cu Corneliu Coposu, ar fi dorit ca rivalitatea dintre ea şi Ion Iliescu să se „joace“, oficial, în alegerile din 1990, însă Doina Cornea n-a mai dorit să ia calea politicii. A preferat să-i „amendeze“ pe politicieni din postura de legendă vie a societăţii civile.
 
„Eu nu aveam
cunoştinţe suficiente să fiu pre- şedinte. Nu mă puteam baza pe consilieri, aşa cum încercau toţi să mă convingă“, explică Doina Cornea.

Forumul Democrat Antitotalitar
din România, organizaţia pe care a fondat-o în august 1990 şi pe care a şi condus-o, a devenit, în cele din urmă, tot un embrion politic, din care s-a născut Convenţ ia Democrată. „Acesta a fost, probabil, cel mai mare merit al meu: am unificat opoziţia“, crede şi fosta disidentă, chiar dacă CDR a avut o viaţă scurtă şi chinuită.

S-a înscris în PNŢCD
prin fax

După ce Emil Constantinescu
şi CDR au câştigat alegerile, în 1996, Doina Cornea a rămas în penumbra scenei politice: a refuzat funcţiile publice, dar şi-a păstrat o doză de vizibilitate.

Anul 1999 i-a schimbat însă traiectoria: furioasă din cauza plecării lui Victor Ciorbea din PNŢCD, a făcut un pas mai mult simbolic către politica cu carnet de partid. I-a trimis un fax liderului ţărănist Ion Diaconescu, în care îl anunţa că intenţionează să se înscrie în partid pentru a opri „hemoragia“ declanşată de plecarea fostului premier.

Ultimul an al guvernării CDR-iste i-a adus două distincţii importante: Ordinul „Steaua României“ în grad de Mare Cruce, dar şi Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer, care i-a fost oferită de statul francez. Perioada de maximă discreţie a Doinei Cornea a fost cea din vremea guvernării PSD: 2000- 2004. A avut extrem de puţine ieşiri publice, iar atunci când s-a decis să vorbească a fost pentru a critica puterea social-democrată.

În ultimul an, Doina Cornea a
avut o succesiune de apariţii publice surprinzătoare mai ales prin frecvenţă, dar şi prin conţinut: i-a criticat pe intelectualii care au semnat apelul de susţinere pentru preşedintele Traian Băsescu în preajma referendumului, dar l-a lăudat pe preşedinte pentru condamnarea comunismului, pentru ca ulterior să-l taxeze din nou pentru agresivitatea faţă de premierul Tăriceanu.

Doina Cornea a încercat o explicaţie pentru ieşirile sale aparent paradoxale: „S-ar putea ca eu să am o grilă personală de evaluare a realităţii: să fim adevăraţi şi să fim drepţi“.