Viorel Neacşu, un român din Canada, descrie în paginile publicaţiei "Observatorul", experinţa sa ca emigrant. Diferitele aspecte şi gânduri împărtăşite sunt, într-o măsură mai mică sau mai mare, împărtăşite de majoritatea emigranţilor români din toată lumea .

Viorel Neacşu Observatorul

Când am încercat prima oară să asimilez cuvântul "emigrant", eram foarte tânăr şi foarte departe de gândul de a mă aşeza eu însumi, vreodată sub acea titulatură.

Citisem, dacă îmi amintesc bine, nişte povestiri de ale lui Arghezi, despre o perioadă petrecută în Elveţia, în vecinătatea unei societăţi de ruşi, emigranţi de profesie, intelectuali mai mult sau mai puţin rasaţi, beţivani de mîna întîia, nedespărţiţi de samovar şi de dialectica lor inconfundabilă.

Era fermecător cum luau ei viaţa în răspăr sau era fermecător textul lui Arghezi? Poate şi una şi alta. Alte imagini, ca cele cu celebrul Alberto Sorti, în rolul emigrantului italian, sufocat de căldurile Australiei, mi-au tot colorat acea scurtă perliculă ce se derula în faţa ochilor ori de câte ori, silit de împrejurări, îmi îndreptam privirile peste marginile ţării.

De acolo, de pe malul Oltului sau al Siretului, de pe prispa casei, de pe Magheru sau de la o bere la cîrciumă din colţ, postura de viitor emigrant este chiar tentantă, pentru că o cenzură a subconştientului îl împiedică pe cel în cauză să ia aminte şi măcar de cele mai certe neajunsuri ce îl vor aştepta. Şi mai mult, noi românii suntem născuţi să nu fim emigranţi. Suntem prea mămoşi.

Abilitatea mentală, singura armă, un fel de baltag, cu care se poate lăuda aproape orice român, nu le poate înlocui pe toate celelalte ce îi lipsesc, adicî: chibzuiala că ţara ţi-e acolo unde poţi face parale, tradiţia unor relaţii de familie reci, indiferenţe, chemarea necunoscutului şi încrederea nestramutată în propriul destin. La noi, relaţiile familiale prevalează totul ca la italieni, iar locurile natale ne obsedează ca pe chinezi. Şi, totuşi, suntem aici, la poalele pădurilor nesfârşite de sub Cercul Polar, în această primitoare ţară, la mii de kilometrii de părinţi, de mormântul bunicilor, de gorunul lui Horea, de teiul lui Eminescu, de Piaţa Unirii şi de Hanul lui Manuc.   În aceste vremuri de criză, când umanitatea îşi devorează puţinele valori şi îşi înmulţeşte eunucii, adică trupele de civili goliţi pe dinăuntru, fără istorie, fără opinie, stresaţi de slujba şi de "mortgage", pe care acum şaptezeci de ani Ortega y Gasset îi numea oamenii-masă sau oamenii-carcasă, cei mai primejduiţi sunt de bună seama emigranţii. Ei sunt oricum subreziţi moraliceşte şi sunt, cu puţine excepţii, mai săraci decât restul populaţiei.

Ce e de făcut? vorba lui Lenin. Soluţia ar putea fi aceea de a recrea aici ceva din cele dragi pe care le-am pierdut atunci când am părăsit ţara. Iniţiativa este extrem de greu de pus în practică, pentru că cere mai mult decât pledoarii şi entuziasm. Doar atunci când membrii comunităţii sunt mânaţi de interese strict personale, se poate crede că lucrurile vor putea fi duse la bun-sfârşit. Ce înseamnă interes strict personal? Înseamnă că eu, cel în cauză, nu acţionez în virtutea unui ideal comun al comunităţii, ci atras de ceea ce-mi doresc mie şi familiei mele.

A crea o societate de ajutorare a românilor din Basarabia, de salvare a monumentelor istorice din România, sunt idealuri comune, nouă românilor, dar rămân doar idealuri, căci puţini sunt aceia care pot contribui cumva la transformarea lor în realităţi. Pe de altă parte, a avea un program de televiziune în limba română, ca acel "TV România International", la televizorul din sufragerie sau dormitor, pentru bunica, mama sau tata, comportă o cheltuială de câţiva dolari pe lună, care ne-ar aduce plăcerea de a ne simţi părtaşi la cele de „acasă". A avea mai multe emisiuni de radio, cu mai multă muzică românească bună, cu mai multe ştiri, cu piese de teatru, etc., ne-ar face serile mai frumoase, ne-ar alunga necazurile zilei şi ne-ar face somnul mai dulce.   Se pregăteşte, pentru acest sfârşit de octombrie, o nouă piesa, de prietenul nostru de la cenaclul "Observatorul", regizorul Ilie Stelian. Asta înseamnă că vom avea din nou acea plăcere specială, pe care doar teatrul o oferă: de a ne lăsa furaţi din scaunele sălii într-o altă lume, pe care doar câţiva oameni de pe scenă o iscă sub ochii noştri.   Vom avea din nou ocazia de a vedea sau revedea capodopere ale teatrului românesc, de a purta o toaletă elegantă, de a ne aranja papionul, de a sporovăi în foaier. Cele de mai sus sunt realităţi palpabile sau aproape palpabile, ce ne stau fiecăruia dintre noi la îndemână, căci ele nu comporta decât o cheltuială lunară insignifiantă şi pentru cei mai nenorocoşi dintre noi. Desigur, multe alte idei sunt de aşteptat şi cu ele odată o împrospătare a vieţii noastre spirituale, până acolo încât să nu mai credem că trăim doar ca să plătim chiria sau rata la casă şi să bem o ladă de bere în week-end.

Ca să reuşim, trebuie să ştim că, din interesul comunităţii să extragem interesul personal, iar din interesele personale să construim interesul comunităţii. Nu e mai puţin adevărat că, şi atunci când am duce la perfecţiune această înţelegere, tot am rămâne cu dorul la un cocoş ce cântă pe gard, pentru că, despre satele de aici nu se poate spune altceva decât ce spunea un prieten, că încep cu un dealer şi se termină cu un alt dealer.

Le-am oferit copiilor noştri mai multe şanse aducându-i pe meleagurile astea? E greu de spus. Şi dacă da, şi dacă ba, e sigur că ar trebui să le lăsam ceva din ceea ce avea mai mult lumea din care am plecat: dorul după doină. Sigur că notele mele sunt personale, punctele dumneavoastră sunt binevenite pentru comunitatea noastră.