Cuvântul care ispiteşte: presa între etică şi manipulare (I)

Sursa foto: Arhiva EVZ

În era digitală, când informația circulă cu viteza gândului, presa a devenit un actor esențial în modelarea percepțiilor colective. Deși idealul jurnalistic presupune informare corectă, echilibrată și obiectivă, realitatea este adesea mult mai complicată. Între interese economice, presiuni politice și nevoia de audiență, jurnalismul modern ajunge adesea într-o zonă gri în care etica profesională se ciocnește de interese externe, iar liberul arbitru al cititorului este subtil afectat.

Cuvântul care ispiteşte: presa între etică şi manipulare

În acest articol încerc să explorez modul în care presa - prin mijloace uneori invizibile - poate limita capacitatea individului de a gândi și decide autonom în legătură cu realitatea reflectată în media. De asemenea, voi încerca să răspund la întrebarea: jurnalismul rămâne un garant al adevărului sau a devenit un instrument al influenței externe asupra cititorului?

Despre latura teoretică a eticii profesionale şi a dilemei etice în presă se pot scrie tomuri întregi, însă analizând unele cazuri concrete din politica recentă sau mai veche - pe segmentul reflectării în media - observăm că nu întotdeanua deciziile au fost juste sau bine primite în mediul jurnalistic.

Voi prezenta, în fiecare din părțile acestui text, câteva exemple de acest tip, în care decizia - inițial inatacabilă, ținând cont de circumstanțe - era criticată mai târziu din motive legate de evenimentele care s-au succedat ulterior. Urmând cursul istoriei, dilemele sunt judecate diferit de generațiile care au urmat procesului decizional inițial iar presa are un rol esenţial în analiza primară și post-factum a evenimentelor. Aș spune că etica unei decizii - politico-umanitară în primul caz, o problemă de conștiință în cel de-al doilea, o dezvăluire surprinzătoare în ultimul - generează dimensiuni diferite ale abordării etice în media.

Dimensiunea umană a lui Bill Clinton și inumană a lui ... Ossama

În 1998, serviciile secrete americane - Agenția Centrală de Informații, în cazul nostru - au obținut informații clare, verificate, din care rezulta că Ossama Ben-Laden se ascundea într-o localitate din Kandahar, în Afganistan. Persoana în cauză nu era încă acel Ben-Laden de după septembrie 2001, însă devenise unul dintre cei mai importanți teroriști din lume, căutat de mai multe servicii de informații, în principal de cele americane datorită atentatelor de la ambasadele SUA din Kenya și Tanzania (1998).

Unicul mod de a-l neutraliza sau captura ar fi fost bombardarea unui sat întreg, operațiune în care ar fi fost ucise câteva sute de persoane. Singurul în măsură să autorizeze acțiunea era președintele de atunci al Statelor Unite, Bill Clinton. Șeful administrației de la Washington nu a fost de acord.

Câțiva ani mai târziu, când nu mai era președinte, iar povestea din 1998 devenise cunoscută publicului larg - datorită şi unor comentarii pozitive în presă - Clinton afirma: ,,dacă aș fi aprobat operațiunea militară, m-aș fi comportat la fel ca el’’. Era data de 10 septembrie 2001. A doua zi s-a dezlănțuit infernul asupra Turnurilor Gemene și Pentagonului. Presa americană nu a mai comentat laudativ comportamentul lui Bill Clinton. Muriseră câteva mii persoane ... Până la neutralizarea lui Ossama au mai trecut ani buni, iar la Casa Albă era tot un președinte democrat, Barak Obama, după un lung intermezzo republican.

Presa și liberul arbitru: două concepte distincte, dar interconectate

Liberul arbitru este capacitatea unei persoane de a lua decizii autonome, neinfluențate de factori externi. În teorie, presa ar trebui să fie un partener al acestui proces, oferind informații verificate și imparțiale, astfel încât individul să poată trage propriile concluzii. În practică însă, presa este rareori un simplu „livrator de informații”. Ea interpretează, selectează, filtrează. Astfel, devine și co-autor al realității percepute de public, de cele mai multe ori fără ca acesta să-şi dea seama.

Această interdependență între liberul arbitru și rolul formativ al presei este esențială pentru a înțelege dilemele etice din rândurile următoare. În majoritatea cazurilor, presa devine un limitator al liberului arbitru iar instrumentul său de lucru ar putea fi denumit generic: manipulare. Aici nu vorbim neapărat de minciună evidentă sau ipocrizie. Totul se ascunde în spatele unor formule implementate cu mare succes în ultimii ani, dar care își au originea în propaganda regimurilor totalitare din secolul trecut: fascism, nazism, comunism. Cu prelungiri în secolul nostru.

Unele aspecte ale subtilității manipulării

Pe acest subiect s-ar putea scrie teze întregi de doctorat, însă mă voi mărgini să prezint câteva elemente ale unei matrice tematice care crește an de an, ca Făt Frumos din poveste:

1.Titluri tendențioase: „Șocant: Ce a spus X despre Y”, de exemplu. Ele creează emoție, fără a transmite un fapt bine definit. În unele cazuri, X nu a afirmat nimic despre Y sau a spus altceva. Fake news evident. Eventual, urmează o dezmințire când episodul în sine nu mai are importanță. Alte cuvinte care marchează un titlu de acest tip: ,,halucinant’’, ,,uimitor’’, ,,uluitor’’. Emoția este binențeles ,,la pachet’’.

2.Repetiție narativă: dacă o idee este repetată în mod constant, devine „normalitate”. În acest context, ar tebui amintită celebra frază atribuită lui Joseph Goebbels, șeful propagandei naziste: ,,o minciună repetată de o mie de ori devine adevăr’’. În realitate, Goebbels nu a spus vreodată această frază dar asta nu înseamnă că nu ar reprezenta un adevăr valabil și azi.

Merită însă să amintim o expresie a lui George Orwell din celebrul roman distopic ,,1984’’ (1948) : ,,ignoranța înseamnă putere’’. Desigur, nu se referă la cei care nu studiază - ignoranții - ci la cei care ignoră realitatea din jurul lor, luând de bune comentariile și părerile altora, cărora le aparține, de fapt,  puterea.

3.Selecția imaginilor: o fotografie cu o personalitate politică într-o ipostază sau companie nefavorabile - de exemplu - poate influența în subconștient opinia despre ea. Ne amintim desigur câte persoane au apărut în fotografii - sau scurte secvențe de televiziune - alături de doi ,,corifei’’ ai scandalurilor sexuale : Jeffrey Epstein și Harvey Weinstein. Unele erau doar ,,în poză’’ dar urmările nu au fost prea frumoase pentru ele. Unui membru al familiei regale britanice i s-au redus sau chiar anulat privilegiile.

Un truc des folosit este includerea voită a unei informații false în cadrul unei emisiuni tv. de opinie - alături de informații reale - unde comentariul jurnalistului îi conferă o aură de legitimitate. Un exemplu devenit ,,clasic’’ este următorul: în campaniile anti-vaccin, s-a spus adesea că „vaccinul modifică ADN-ul” - un neadevăr dovedit științific. Dar rostit de persoane prezentate drept ,,experți’’, însoțit de analize „tehnice” convingătoare a fost crezut de multă lume.

(Va urma)