Sfârșit de veac XIX în București. O bandă gălăgioasă năvălește într-o galerie de artă din centru. Animatorul grupului este nimeni altul decât Caragiale. Atmosfera e veselă. Toată lumea așteaptă o poantă a maestrului. Care nu întârzie: „Iată, domnilor, acest splendid Pubis de Chavannes!”. Alaiul izbucnește în hohote, dar Caragiale nu apucă să-și savureze succesul că de după niște coloane apare un custode tinerel care îi strică efectul: „Corect se spune Puvis de Chavannes!”. Uluit de tupeul junelui, Caragiale izbucnește: „Ia ascultă, mă, tu știi cine sunt eu?”. Fără urmă de tulburare, acela răspunde: „Nu știu, domnule, dar v-am atras atenția că nu se pronunță așa!” „Mă, băiatule, eu sunt Caragiale!” „Se poate.”„Nu auzi, mă, Caragiale, scriitorul, ăla cu piesele de teatru!”. „Nu știu, domnule”, ridică tinerelul din umeri. Înfuriat, Caragiale îi întoarce spatele. E clar că nu mai are chef de expoziție, drept care după câteva minute pleacă îmbufnat.

A doua zi, Caragiale intră ca o furtună în expoziție, căutându-l pe custodele insolent. Se îndreptă glonț spre el și-l ia din scurt: „Mă, spune drept: ieri ai știut cine sunt, nu?”. „Da, domnule Caragiale”, aprobă senin tinerelul. Așa s-a legat o prietenie între cei doi.

Pe custode îl chema Ion Theodorescu, dar lumea avea să-l cunoască drept Tudor Arghezi. Ca și contemporanul său, Sadoveanu, și-a sfârșit viața și cariera confiscat de comuniști. Trasformat de aceștia în „Trofeu roșu”. Spre deosebire, însă, de „Ceahlăul literaturii”, acuzațiile de oportunism la adresa lui Arghezi ar trebui tratate cu mai multă circumspecție. Așa cum nu a căutat să-i intre pe sub piele lui Caragiale, tot așa autorul „Cuvintelor potrivite” nu s-a plasat mereu în siajul Puterii. În viața sa, perioadele de oportunism rușinos alternează cu gesturile de demnitate, ba chiar de curaj singular.

De la închisoarea politică la adorarea lui Carol al II-lea

În răstimpul de neutralitate de la începutul Primului Război Mondial, Arghezi se situează de partea Opoziției conservatoare, care dorea ca România să meargă alături de Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman) și nu de Antantă. Nu pentru că ar fi disprețuit Ardealul, ci pentru că aprecia că Rusia este cea mai mare amenințare la adresa țării noastre. Faptul că rămâne la București în timpul ocupației germane și acceptă să scrie în publicațiile controlate de nemți îi atrage acuzația de colaboraționism. Ca urmare, este și condamnat la închisoare, unde petrece un an de zile, avându-l drept coleg, printre alții, pe Ion Slavici.

Urmează o perioadă grea în care nu reușește să scape de anatemă. O duce greu. Salvarea sa vine odată cu suirea pe tron a lui Carol al II-lea. Editura Fundațiilor Regale îl publică intens pe Arghezi. Ca urmare, acesta îi întoarce Regelui serviciile dedicându-i câteva poezii dezgustătoare. Iată un exemplu:

„De-a pururi de-aici nainte/ Au să ni-l ție vremurile minte (…)// El a mutat Carpații vechi din loc/ șia- ncins cu ei, cu cremene și foc, / Altarul noilor hotare (…)/ Răscoala lui a fost a tuturor,/ Durerea lui era durerea lor/ Iar biruința lor întreagă e-n izbânda/ și-n truda lui, care-a sfințit osânda (…)// Dar sufletele, inimile toate/ Bat lângă Tine, Doamne. Sănătate!”


^ Tudor Arghezi, cu a doua sa soție, Paraschiva, alături de care a trăit 56 de ani FOTO: AGERPRES

La cuțite cu Antonescu

N-a fost un simpatizant al mareșalului Antonescu, sub regimul căruia a și fost arestat de două ori. Iată cum poveștește Arghezi însuși cele două episoade, în fața instanței, pe 9 mai 1946, ca martor în procesul demnitarilor antonescieni. Potrivit documentelor publicate de Dumitru Hîncu în România literară nr. 46 din 2008:

„În timpul guvernării Mareșalului Antonescu eu am fost arestat de două ori: o dată în luna iunie sau iulie 1943 scrisesem un articol, „Voinicul”, și acest articol a fost interpretat ca și cum ar fi fost vorba de Filderman. Ori, nu putea fi Filderman, fiindcă era vorba acolo de un țăran român. Pe vremea aceea încă se făcea o oarecare teorie și se ajungea la deducții cât se poate de ciudate. Am fost ținut la poliție 4 zile…”

Filderman a fost președintele Uniunii Evreilor Români, și coleg de clasă cu Antonescu, dar asta nu l-a scutit de a fi deportat pentru scurt timp în lagărul de la Moghilev din Transnistria. Din ceea ce scria Arghezi, în „Voinicul” (Informația zilei din 28 mai 1943), este evident că Arghezi îl elogia pe Filderman îl elogia și lupta sa pentru a-și apăra conaționalii, și nu vreun țăran. Iată un pasaj: „Am simțit în cuvintele pe care le-ai scris, zvâcnind sângele neamului dumitale, fără să știe și să vrea într-adins să-i porți dreptatea și onoarea, când alții le-au dat uitării sau le-au întinat (…)Ai dat drumul unui porumbel peste potopul de sânge și el ți s-a întors de dincolo de el, de acolo unde începe drumul stelelor cu o stea.”

A doua arestare a lui Arghezi este provocată de publicarea articolului Baroane, pamflet devastator la adresa baronului von Killinger, ambasadorul lui Hitler la București. Textul a apărut în „Bilete de papagal”, pe 1 octombrie 1943. Poetul este închis în lagărul de la Tg. Jiu. În urma unei stări proaste care îl face să-și piardă cunoștința, deținutul Arghezi este internat „într-un sanatoriu de boli nervoase”. El declară în fața instanței: „Dl general Popescu (ministru de Interne în Guvernul Antonescu – n.a.) i-a spus soției mele: „Soțul d-tale este internat, nu știu pentru câtă vreme (…) Ordinul a venit direct de la mareșalul Antonescu.”


^ Nicolae Ceaușescu, alături de restul conducerii de partid și de stat, la catafalcul lui Arghezi, în 1967 FOTO: FOTOTECA ONLINE A
COMUNISMULUI

Curajul nebun de a plânge execuția Mareșalului

Arghezi se amuză copios când, în iulie 1942, Ion Caraion, corector la „Timpul”, îi povestește despre două greșeli de tipar de pomină care l-au avut ca victimă pe Antonescu. În prefața la T. Arghezi – „Versuri”, ed. Cartea Românească, 1980, Caraion scrie:

„Prin septembrie-octombrie 1940 (…) pe prima pagină a ziarului „Timpul” (…) ar fi apărut un clișeu pe două coloane, înfățișându-i pe cei doi dictatori ai momentului și purtând sub el următoarea legendă: «Generalul Antonescu, conducătorul Statului, și dl Horia Sima, comandantul Mișcării Legionare, au pășit pe peronul gării Timișoara». Numai că, la cuvântul al treisprezecelea, în loc de p (de la «pășit») se culesese b… și așa a rămas”. Iar în 1942, în plin război, „sub un clișeu pe trei coloane arătându-le, printre paturile mutilaților, generoase și elegante, pe Maria Antonescu, Veturia Goga, Sanda Mănuilă și altele, sta lămuritor scris, cu litere de tipar, că «Femeile române dau pildă ostașilor noștri». Oroare însă, de astă-dată într-al patrulea cuvânt al explicației, l fusese înlocuit prin z și ziarul – pretind colegii mei – așa ar fi ieșit, alergându-se apoi să se confiște de pe la chioșcuri foile nevândute. Ce să mai confiști? Se-nfulecaseră ca pâinea caldă”.

Însă același Arghezi este singurul om din România care are curajul să protesteze față de executarea lui Antonescu. Pe 1 iunie 1946, în Valea Piersicilor de la Jilava, după ce Regele îi respinge cererea de grațiere, Mareșalul își comandă singur plutonul de execuție: „Domnilor, suntem gata! Ochiți cum trebuie! Trăiască România! Foc!”

Pe 9 iunie 1946, în „Adevărul vremii”, apare tableta lui Arghezi, intitulată „Moarte”.

Iată câteva rânduri pe care, în plină ocupație sovietică, Tudor Arghezi îndrăznește să le scrie:

„Am de câteva zile, în grădină, un mormânt. N-am avut încă un mormânt așa mare în grădină. Aveam numai morminte mici, pui, mâțe și căței, care au murit blajin pe lângă noi (…). Moartea e și ea îndoită, într-adevăr: moartea în luptă și moartea fără atac (…) Războiul nu l-a ucis, ci pacea. Poate că otrava unui scelerat al drepturilor omului, cu cartelă. Mormântul din grădină mă obsedează. Nu mă pot învăța cu acest mormânt și nici cu această moarte. Ea întrece trista mea filosofie. Nu ne mai place nimeni. Ne gândim la mormânt. Ni se pare că acest mormânt nu va fi uitat niciodată.”


^ Mormântul lui Zdreanță „cel cu ochii de faianță” din grădina de la Mărțișor

„S-a hotărât să i se dea lui Arghezi o ripostă drastică”

Din acest moment, pentru regimul sovietic de la București, Arghezi devine o țintă. „Execuția” are loc când publică „Una sută una poeme” în septembrie 1947 la Editura de Stat. Aluziile la adresa ocupației sovietice fac regimul să ia foc: „Conducerea partidului a văzut în publicarea poemelor menționate o declarație de război împotriva sa. Cartea a fost interzisă, tirajul a fost dat la retopit. S-a hotărât să i se dea lui Arghezi o ripostă drastică”, declara Sorin Toma într-o discuție cu Dumitru Micu în 1980. Toma, redactor-șef la oficiosul comunist Scânteia (1947-1960), publică un virulent atac la adresa lui Arghezi, intitulat „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, în patru episoade, în Scânteia din nr. 5, 7, 9 și 10 ianuarie 1948. Este semnalul proscrierii poetului. Dizgrația avea să dureze opt ani, până când Gheorghiu- Dej dispune „recuperarea” sa.

Mulți sunt cei care îl condamnă pe Arghezi pentru că a acceptat onorurile comuniste. Ar fi poate nevoie de o judecată mai nuanțată. Iată cum descrie în Memorii (Ed. Polirom, 2008), Valeriu Anania (viitorul mitropolit Bartolomeu a fost bun prieten cu Arghezi) viața sub comunism a celui mai mare poet al românilor, după Eminescu: „Trăia greu, i se luase cartela de alimente, și nu o dată îmi luam rația de zahăr de pe cartela mea și i-o duceam lui, ca să aibă cu ce-și îndulci copiii (Mitzura și Baruțu – n.r.). Și nu o dată am găsit- o pe Mitzura la poartă, cu cireșe pe terezie, atunci culese din livadă, în așteptarea unor cumpărători din mahalaua Mărțișorului.(…) În ziua aceea, înainte de prânz, m-am dus la el – contrar obiceiului – pe neanunțate. Am tras de clopot, el mi-a deschis poarta și m-a ținut în curte. Am priceput că se întâmplase ceva. Era schimbat la față, părea distrus sufletește. M-a informat, în numai câteva cuvinte, că în noaptea aceea Baruțu fusese arestat de Securitate.”

Anania povestește că principala sursă de hrană a familiei o reprezentau cele cinci-șase capre care creșteau în gospodăria de la Mărțișor.

În 1955, poetul este reabilitat integral, primit în Academie și umplut de onoruri. Pe 21 mai 1955, Valeriu Anania nu-l găsește pe Arghezi acasă: era la Parlament de unde se întoarce cu o decorație și un decret. La masă, poetul își anunță musafirii că va primi o mașină din partea statului. „Și, cum, domnule Arghezi, ați acceptat?”, se crucește o invitată. „De ce nu, draga mea? a răspuns Arghezi foarte calm. Ei mi-au luat, fără să mi-o plătească, o întreagă tipografie; crezi că nu merit în schimb o mașinuță?”.

Poetul își plătește noua bunăstare cu encomioane jenante la adresa regimului. Anania descrie dramaticele crize de conștiință și gândurile de sinucidere care îl încercau uneori, pomenind de Maiakovski sau Esenin.


Deprimat de concesiile pe care trebuia să le facă regimului comunist, Arghezi a avut momente în care s-a gândit la sinucidere


„După o serie de articole care miau făcut mare silă”, Valeriu Anania se duce să-i reproșeze poetului nivelul prea jos la care se coboară. Acesta răspunde: „Să știi, dragă părinte, că nu mai e timpul să ne hrănim cu iluzii; că vrem sau nu, că ne place sau nu, Rusia e un imens capac așezat peste Europa”.

Ironia sorții face ca Sorin Toma, autorul atacului ce trebuia să-l distrugă pe Arghezi, să fie fiul lui A. Toma, un versificator de duzină, pe care comuniștii l-au uns academician și l-au transformat în simbolul proletcultismului în România. În interviul cu D. Micu, S. Toma neagă categoric opinia generală că voise să-l dărâme pe Arghezi pentru a-l impune pe tatăl său ca poet național.

Povestirea noastră s-a deschis cu un botez amuzant; se încheie cu unul funest. Pe „concurentul” lui Arghezi îl chema în realitate Solomon Moscovici, iar numele literar de A(lexandru) Toma îi fusese dat de Caragiale. Cercul se închide.

Te-ar putea interesa și: