Istoria secreta
Cum a decis Ceaușescu că românii mănâncă prea mult și tragedia cozilor la „Frații Petreuș”. 8 decembrie 1989. Ultimele 30 de zile ale comunismului
Frații Petreuș, cu sora lor. sursa: arhiva evz
Din cuprinsul articolului
În anii '80, România trăia un paradox macabru: o țară cu un potențial agricol uriaș își înfometa populația sistematic. În timp ce propaganda oficială vorbea despre „Epoca de Aur” și producții record la hectar, realitatea din farfuriile românilor era dictată de o combinație fatală: obsesia lui Nicolae Ceaușescu de a plăti datoria externă și ideile sale bizare, „importate” din vizitele în străinătate, despre cât ar trebui să mănânce un om.
Mărturiile lui Maxim Berghianu, fost secretar de stat în Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare în perioada ceaușistă, dar și relatările supraviețuitorilor acelor vremuri compun tabloul unei națiuni sacrificate pe altarul unor ambiții economice și ideologice deșănțate.
„Modelul Francez”: O chiflă mică și tăierea pâinii cu 20%
Maxim Berghianu, unul dintre puținii demnitari comuniști care au încercat să opună rezistență logică în fața „Geniului Carpaților”, povestea într-un interviu din 2002 cum se nășteau decretele de înfometare. Ceaușescu nu se inspira din modelele de prosperitate occidentală, ci interpreta realitatea vestică într-o cheie a privațiunii.
Un moment definitoriu s-a petrecut după o vizită în Franța. La o recepție oficială, Ceaușescu a remarcat că la masă s-a servit „o singură chiflă, și aia mică”, o salată și o friptură redusă cantitativ. În loc să vadă rafinamentul gastronomic francez, dictatorul a tras o concluzie devastatoare pentru români: noi risipim mâncarea.
„A ajuns la concluzia că noi risipim şi că mâncăm prea multă pâine, şi că ţăranii dau pâinea la păsări şi la porci”, își amintea Berghianu.
Coada la Alimentara în anii 80. sursa: evz
Tăieri aprobate cvasi-unanim
Reacția a fost imediată și brutală. Într-o ședință fulger cu miniștrii, Ceaușescu a ordonat: „De mâine reducem consumul de pâine cu 20%! Faceţi un proiect de decret!”. În fața acestei aberații, toți demnitarii au tăcut mâlc. Singurul care a contestat decizia, cu cifrele pe masă, a fost Berghianu, arătând că, statistic, consumul de pâine era deja în scădere. Replica lui Ceaușescu a fost disprețuitoare: „Ia uite, al dracu’, numai ăsta e deştept! Ăştia toţi sunt de acord, ăsta totdeauna e contra”.
Rezultatul? Decretul s-a aplicat. Urmările au fost dezastruoase: muncitorii de la Combinatul Siderurgic Galați părăseau lucrul pentru a vâna o pâine, iar la Ploiești au apărut mesaje disperate pe vagoane: „Vrem pâine! Nu muncim fără pâine!”. Speriat de spectrul unei revolte, Ceaușescu a dat înapoi temporar, dar Berghianu a fost destituit și trimis la Ministerul Muncii, departe de pârghiile economice reale.
De la Phenian la București: „Fabricile de mâncare”
Nu doar Franța a fost sursă de „inspirație”. Din Coreea de Nord, Ceaușescu s-a întors cu ideea „fabricilor de mâncare” și a cantinelor uriașe, dorind să elimine gătitul acasă, o tradiție fundamentală a românilor, pentru a controla total nutriția populației. În paralel, rețetele produselor industriale erau modificate pentru a face economie: mai puțin zahăr, mai puțin ulei, mai puțin alcool în băuturi. Calitatea devenea o amintire.
În timp ce la nivel înalt se desenau grafice ale „alimentației raționale”, în stradă se desfășura o luptă primitivă pentru supraviețuire. Simbolul acestei perioade au devenit puii congelați, mici, vineți și scheletici, porecliți ironic „Frații Petreuș”, după celebrul duo de muzică populară, vânduți de obicei câte doi la pungă.
Pui în comunism, sau Frații Petruș. sursa: evz
A murit la coadă, cu o pungă goală în mână
Scriitoarea Dana Fodor Mateescu a surprins, într-o relatare cutremurătoare, cum lipsurile au erodat nu doar sănătatea fizică, ci și solidaritatea umană. Într-o zi de iarnă din anii '80, în cartierul Drumul Taberei, zvonul că „se bagă pui” a transformat o mulțime de sute de oameni într-o „hoardă barbară”.
„Era o bătălie pe viață și pe moarte”, își amintește autoarea. În îmbulzeala creată la deschiderea ușilor alimentarei, un bătrân a fost prins în mulțime. I s-a făcut rău. Nimeni nu s-a dat la o parte. Nimeni nu a renunțat la locul său în coadă pentru a-i oferi aer. Disperarea de a prinde cei doi pui vineți a fost mai puternică decât empatia.
Bătrânul a murit acolo, pe spațiul verde, cu sacoșa strânsă în mână, în așteptarea unor alimente pe care nu a mai apucat să le cumpere. „Putea fi salvat? Sigur, dacă lumea ar fi făcut un pas înapoi”, concluzionează amar autoarea, demontând mitul nostalgic conform căruia „pe vremea aceea oamenii erau mai buni”.
Gulii furajere, oferite ca legume de consum. sursa: arhiva Minerva
O întâmplare trăită de mine
Personal, am trăit un asemenea moment. Era spre finalul anilor '80 și în zona în care locuiam, intersecția Bld. Turda cu 1 Mai, aveam un magazin de tip Premial. Adică un soi de supermarket. Era o perioadă de maximă penurie alimentară. Nu găseai de nici unele. Din când în când “se băga marfă”. Mult prea puțină pentru nevoile oamenilor. Așa că totul se transforma într-o luptă fizică. Îmbulzeală, priviri rele și din când în când câte un strigăt: “Dați câte unul ca să ajungă la toată lumea!”
Într-o după-amiază s-a zvonit că se bagă pui. M-am așezat cu sora mea la coadă, era mică, dar mergând pe principiul că se dădea câte un pui de persoană, speram să luăm doi. Marfa se vindea prin lateralul magazinului, pe o stradă secundară, ca să nu vadă vreun tovarăș de la Partid îmbulzeală pe bulevard. S-au deschis ușile și câteva zeci de persoane s-au năpustit spre vânzătoare. M-am trezit prins cu sora mea, un boț de copil, într-o menghină în care ea se făcea din ce în ce mai mică. Mi-a fost teamă că o va strivi mulțimea, toți se uitau la cântar, nimeni nu era inteersat de cel de lângă el, decât ca să-l depășească.
Panicat am luat-o în brațe, m-am împins împotriva curentului de oameni și am reușit să ies din coadă. Fără pui, dar teferi...
Prețul datoriei externe
Toate aceste privațiuni aveau o motivație economică cinică. După cum explica Maxim Berghianu, regimul contractase credite externe pentru o industrializare forțată, neglijând industria bunurilor de consum. Când Ceaușescu a decis achitarea rapidă a datoriilor, fără refinanțare, soluția a fost exportul masiv.
România exporta carne, grâu, ulei și zahăr, în timp ce cetățenii săi se călcau în picioare pentru gheare de pui și o jumătate de pâine. Aceasta a fost realitatea comunismului în anii '80: un regim care, pretinzând că își apără independența, și-a transformat propriii cetățeni în victime colaterale ale unui război economic absurd.
