În ciuda tuturor greutăților prin care a trecut familia ei, Oana Mizil a spus că a iertat-o pe Kovesi, atât cât a putut, potrivit dcnews.ro

„Nu scriu aceste rânduri bucuroasă. Nu cred că vreun om cu frică de Dumnezeu se poate bucura de răul altuia, cu atât mai puțin când acest rău implică DNA. Iar ca unul dintre românii care am călcat pragul acestei instituții, înțeleg foarte bine prin ce trece doamna Kovesi în aceste momente. Și o compătimesc, sincer. 
Nu știam exact care sunt sentimentele mele față de momentul de acum câțiva ani, atunci când doamna Koveși în cârdășie cu o mână de oameni din politică și servicii secrete mi-au dat viața peste cap, până când nu am auzit-o pe doamna de fier a României plângând. Să-ți auzi călăul cum plânge!, asta este un moment care te face să te gândești bine de tot la evenimentele din viața ta. Eu nu cred că lacrimile doamnei Kovesi au fost false. Cred însă că ele au fost nepotrivite, pentru că alte milioane de lacrimi au căzut în fața dânsei și a acoliților ei, iar efectul a fost invers: pe măsură ce lacrimile curgeau, creștea și îndârjirea călăilor, de parcă și-ar fi propus dinadins să facă oamenii să plângă. Sau poate, cine știe?!…

 

 

Eu v-am iertat și-mi doresc ca și D-zeu să vă ierte

 

Doamna Kovesi, eu una v-am iertat și-mi doresc ca și Dumnezeu să vă ierte. Dar vă rog, atunci când vorbiți cu El, nu încercați să-l impresionați cu lacrimi, pentru că Dumnezeu știe… Și mai știm și noi, o mână de oameni care v-am supraviețuit metodelor barbare, care v-am făcut față presiunilor inumane, care am rezistat în fața tertipurilor comuniste, care nu ne-am lăsat îngenunchiați și umiliți, oricât ați încercat să ne loviți. Și chiar ați încercat să ne loviți cu o sete și o ură demnă de cauze mai bune. Știm și noi mai multe și nu ne este frică să vorbim, așa cum nu ne-a fost frică de dumneavoastră când aveați, în mod discreționar, dreptul de a decide cine este liber și cine nu, în România.
Dragi prieteni de pe Facebook, stimați români care poate veți ajunge să citiți aceste rânduri, știți cum este să vă urmărească o amintire?! Știți cum este să vă treacă transpirații reci pe șira spinării numai când vă gândiți că mâine, poimâine, este joi?! Chiar așa, aveți o zi pe care să o puteți retrăi, în cele mai mici detalii?! Puteți să definiți pentru un prieten sau o cunoștință ce gust are ziua de joi?! Răspunsul meu este pilaf cu șnițel. Eu pot răspunde cu DA la toate aceste întrebări, pentru că joi, 12 martie, viața mea a fost schimbată o dată pentru totdeauna. Este o zi pe care nu o pot șterge din memorie și nici din suflet. 

 

Strada este plină de mașini și dube

Ceasul arăta 6.30 și afară era încă întuneric. Dormeam. Aud forfotă în casă. Mama mea, care locuia cu noi, bate la ușa dormitorului. Vorbește repede și agitată despre faptul că strada este plina de mașini de poliție și dube. Deodată, aud un zgomot ca de drujbă, care mă agită. Erau telefoanele lui Marian care începuseră să sune pe noptieră, vibrând agitat. Angajații Primăriei sunaseră să îi spună că și la Primărie era desant al Poliției. 
Se aude soneria casei, împreună cu niște bătăi puternice în ușă. Toată casa este în picioare, Marian înțelege imediat ce se petrece. Se îmbracă repede cu ce prinde la îndemână și coboară să deschidă ușa. Îmi spune să mă liniștesc, că este mai bine să deschidă el, decât să spargă ei ușa. Cu ce inimă merge un om să deschidă celor care vor să-l ia de acasă și să-l arunce în cea mai întunecată celulă, asta doar cei care au avut de-a face cu echidistanța politică a luptei anti-corupție pot ști. Și, Slavă Domnului, nu este ceva ce aș dori să afle cineva vreodată, nici chiar doamna Kovesi. Chiar așa, uite că doamna a fost chemată la audieri, nu și-a văzut somnul, casa și familia terorizată de venirea organelor de ordine în întunericul nopții. Deci, o traumă mai puțin pentru dânsa.

 

Îmi spune că au venit cei de la DNA să-l ia pentru interogatoriu

Marian a coborât să deschidă. După câteva minute pe ceas, dar ore în mintea și sufletul meu, Marian se întoarce alb la față și-mi spune că au venit cei de la DNA ca să îl ia pentru interogatoriu. Pentru cei care-l cunosc, Marian este o forță a naturii. Este un om care a văzut și trăit multe la viața lui. Ca el să fie alb la față, înseamnă că lucrurile sunt grave. Se îmbracă în timp ce sună avocații și caută să afle ce se întâmplă la el acasă, unde locuia fiul său. Veștile sunt îngrijorătoare pentru un tată: și acolo a descins armata de forțe de ordine, și acolo copilul a fost sculat din somn, și acolo au fost proferate amenințări și comise abuzuri: băiatul lui Marian a fost sechestrat ilegal, fără acces la telefon, într-o încăpere.
Mama vine din nou. Acum vocea ei nu mai este agitată, ci speriată și tremurătoare. Îmi spune că procurorii vor neapărat să vorbească cu mine, invocând necesitatea să iau act de ceva și să semnez o declarație că se află în casa mea, sau ceva similar. Mă gândesc acum ce o fi fost în sufletul ei și nu doresc ca sufletul vreunei alte mame să fie nevoit să treacă prin așa ceva vreodată. Mă uit speriată la Marian, care cu blândețe în glas caută să mă liniștească și coboară el să afle despre ce este vorba. Se întoarce și-mi spune că trebuie să cobor și să semnez un proces-verbal.
Mă îmbrac și cobor. Văd mulți jandarmi, doi cameramani și câțiva civili care se recomandă drept comisari și procurori.

 

Procurorul răspunde cu aroganță: Nu eram obligat!

 

Unul dintre ei se apropie de mine și-mi spune că trebuie să merg la DNA. Pentru că discuția nu seamănă cu ce mi se spusese mai devreme, întreb care este motivul. Mi se înmânează o citație. Apoi, pe un ton foarte ferm, personajul în cauză îmi spune să îl urmez. Întreb, de bună-credință, dacă nu pot veni ulterior, ca să pot să fiu insotita de un avocat. Personajul îmi repetă că trebuie să îl urmez și adaugă că voi fi escortată la DNA. Deja disperată, îi comunic că nu sunt adecvat îmbrăcată și cer permisiunea pentru a mă îmbrăca câteva minute. Spre norocul meu, acceptă. Îl mai întreb un singur lucru: de ce nu i-a spus soțului meu, atunci când a vorbit cu el în urmă cu câteva minute, că sunt citată. Răspunsul vine cu viteză și cu aroganță: Nu eram obligat să o fac! Iată ceva ce eu și doamna Kovesi nu vom avea niciodată în comun: primirea acestor răspunsuri arogante din partea celor veniți să ne aresteze. Să știți, de fapt sigur știți, nici eu nu eram obligată să vin cu acei domni, doamnă Kovesi! Eram atunci, deputat în Parlamentul României. Puteam fi citată și mă prezentam la DNA, de bună voie. Nu eram nici infractoare, nici fugară. Ce-i drept, nici avion de prins în drum spre Bruxelles, nu aveam. 

 

O păcăleală, să mă poată lua

Urc să mă schimb. Îi spun lui Marian că discuția despre procesul verbal era o păcăleală ca să cobor să mă poată lua la DNA. Marian rămâne blocat câteva minute, timp în care mama începe să plângă. Iar eu, eu mă rugam în minte la Dumnezeu ca tot acel stres să nu-mi afecteze sarcina, înaintată în 3 luni: Doamne, te rog Doamne, nu Doamne… nu acum…. . Căci da, eram gravidă când doamna Kovesi și-a trimis oamenii după mine. Marian își revine primul cu firea și cheamă un avocat și pentru mine. 
Marian s-a îmbrăcat primul, cel mai rapid, și era gata de plecare. Și-a luat buletinul, telefonul, și, pentru o secundă, s-a uitat pierdut, în jur, prin cameră. Mintea este ceva extraordinar: oricât de ascuțită o fi, este atât de ușor de dezechilibrat în momente de cumpănă… Și-a revenit însă imediat. Mi-a dat câteva sfaturi și sarcini, în stilul său organizatoric care l-a făcut să fie mereu învingător și, apoi, cu o voce liniștitoare, mi-a spus că totul va fi bine. Știam că bărbatul meu minte, dar am înțeles de ce a făcut-o, și l-am iubit și mai mult pentru asta. Nimic nu putea să fie bine, în condițiile date. M-a luat în brațe și m-a strâns puternic și mi-a spus: Ai grijă de bebe-ul nostru, de tine!. Ultimele lui cuvinte au fost: Mă voi întoarce acasă! Dar nu s-a mai intors… Nu o să știți, doamnă Kovesi, cum este să-ți aștepți acasă soțul care nu mai vine. Și asta este bine pentru dumneavoastră. Pentru că dacă ați ști poate v-ați gândi la miile de familii pe care le-ați distrus. Și asta nu mai este bine pentru dumneavoastră.
În timp ce mă îmbrac, lacrimi îmi curg pe obraz. Mama era lângă mine, speriată, plângea, era lividă. Încercăm să ne îmbărbătăm una pe alta. Tot mă întreabă de ce se repetă istoria după 25 de ani de când și bunicul meu a fost ridicat, tot nevinovat fiind, din aceeași casă, de către un sistem care fusese aprobat de bunul lui prieten de o viață Ion Iliescu. Mă opresc din plâns zicându-mi că sunt puternică și că am trecut prin situații și mai grele – decesul fratelui meu, o durere care nu este comparabilă cu nicio zi de reținere. Ghinion, doamnă Kovesi, cum ar spune dl Iohannis. Sunt unii dintre noi căliți cu durerea, care avem cicatrici pe care dumneavoastră și cei puși de dumneavoastră nu le puteți pătrunde. Îmi spun că trebuie să fac față situației fără să fie afectată sarcina, mai ales că mai pierdusem una: Doamne, te rog Doamne, nu Doamne… nu acum….
Cobor pentru a-mi vedea procurorul cum mă întâmpină nervos și mă întreabă dacă este adevărat ceea ce îi spusese Marian în legătură cu mine, adică faptul că sunt însărcinată. Uite că Marian nu m-a ascultat cu ceva, pentru că eu îl rugasem să nu spună nimănui vestea, pentru că nu vroiam să fac caz și nu vroiam să se afle prin media că voi avea un copil. Sunt și am fost un om decent și discret, și așa voi rămâne!
Încurcată, cumva, răspund că da. Ei bine, reușesc să îl încurc eu pe domnul procuror. Era deja evident. Începea să aibă manifestări nervoase. Nu mă crede și, foarte arogant, îmi spune să aduc acte doveditoare. Precaută, temătoare de ce poate fi mai rău, cer permisiune să urc înapoi la etaj, pentru a furniza dovezile faptului că sunt gravidă. Mi se aprobă. Urc. Aduc hârtiile. Procurorul le citește. Se încruntă. Cu cât citea mai mult, cu atât se încrunta mai tare. Gesticulează. Pune mâna pe telefon să sune pe cineva și, ca să nu fie auzit, se retrage într-un colț. Însă, ghinion.s-a auzit tot. Cu un ton care trăda mai mult armata decât civilia, personajul începe convorbirea astfel: Da, confirm starea doamnei Mizil…. Și cum procedez? Bine! Am înțeles! Să trăiți! Stau în ușă și aștept să se termine convorbirea care în mod clar îmi va decide soarta. Îmi comunică, iar, faptul că trebuie să îl însoțesc. În poarta casei aștepta o dubă, semn că oamenii veniseră pregătiți. Îmi spune că, dată fiind starea în care mă aflam, el nu-și asumă riscul să pățesc ceva. Dacă vreau, pot să merg cu mașina mea, dar însoțită de oamenii legii și escortată de mașini de poliție. 
Mulțumesc pentru “amabilitatea” oferită și ne organizăm ca atare. Mă urc în spate. La mijloc. Sunt înghesuită în stânga și dreapta de procuror și de comisar. Este mijlocul lui martie, deci afară este suficient de răcoare pentru ca să fie nevoie de haine mai groase, care în înghesuiala mașinii fac să fie o căldură amețitoare. În față se află șoferul meu, care săracul nici nu știu cum a condus, alb la față cum era, și un jandarm. Cei din spate erau total, colegii mei de banchetă, făr’ niciun gram de umanitate, ar fi băut sânge de om dacă aveau la îndemână. Îmi vorbeau arogant și dur, tăios, deși era complet inutil. Eram o femeie speriată, înghesuită pe bancheta din spate a propriei mașini, deci de ce să fie nevoie de demonstrații de forță?! Jandarmul din față era ceva mai uman. Se simțea stingherit de tot acel circ. La un moment dat chiar, acesta îmi spune că-mi știe familia și că bunicul meu l-a ajutat într-un moment greu al vieții și că îi pare rău pentru ce mi se întâmplă. Sper că nu a avut de suferit pentru că a îndrăznit să fie amabil cu mine. 
Știți cum am plecat de-acasă, doamna Kovesi? Cu o mașină de poliție în fața mașinii mele și una în spate. Și cu duba după noi. Cu alarmele pornite, toate. Mă uit pe geam și o văd pe mama, care era speriată de moarte. Pentru ce doamna Kovesi, acest circ? Această denigrare? Pentru ce această suferință? Și acum văd că dumneavoastră vă dau lacrimile în direct la televizor…. și mai văd că relamați fapta petrecută cu ani în urmă, de parcă în dosarul soțului meu acuzații nu vizau tot aspecte de zeci de ani în urmă.
Ne apropiem de sediul DNA. Mă gândesc cum e mai bine, să stai aproape de DNA și să ajungi repede la ușa-de-după-care-nu-mai-vezi-lumina-soarelui, sau să ajungi mai departe și să lungești momentele de libertate, dar și emoțiile care vin la pachet cu plimbarea cu duba. Inima îmi bate pe măsură ne apropiem de sediul DNA. Încerc să mă liniștesc. Doamne, te rog Doamne, nu Doamne…. Mă rugam la Dumnezeu să rezist (pe bune, de-adevăratelea, nu cu haștag, ca unii care își bat joc de acest cuvânt), să nu pierd sarcina și copilul pe care mi-l doresc de 12 ani. Doamne, te rog Doamne, nu Doamne… nu acum…. Spuneam în gând Tatăl Nostru și mă rugam pentru putere, ca să trec cu bine aceste momente. În momente ca acestea, dacă nu ești credincios, devii. Domnul din dreapta mea dă un telefon: Pe unde intrăm? Nu aud răspunsul, dar văd că imediat ce mașina oprește toată presa mă așteaptă. Deci, răspunsul a fost: Prin față, să fie circul complet. 
Jurnaliștii au sărit pe mine cu întrebări. Sunt singură. Avocatul meu nu a avut timp să ajungă acasă la mine. Domnii care m-au ridicat nu au permis puțină vreme ca dl Bivolaru să ajungă la timp, ca să fie alaturi de mine când ajungeam la DNA (chiar doamna Kovesi, măcar i-ați premiat? Să știți că au fost fideli misiunii primite). Este înghesuială mare. Mă gândesc doar la bebe: Doamne, te rog Doamne, nu Doamne… nu acum…. Să nu mă lovească cineva din greșeală în burtă. Domnul care mă escortează mă împinge de la spate, spunându-mi: Haideți, haideți inaintati! 
Intru în DNA, pe, probabil, cea mai binecunoscută ușă din România. Urc scările cu o mare strângere de inimă, dar cu zambetul pe buze. nu am vrut sa las sa mi se vada nelinistea din suflet. Înțeleg mai bine cuvintele, mersul condamnatului. Știu că nu am făcut nimic ilegal, știu că sunt nevinovată, știu că singura mea legătură cu tot acest joc murdar este că Marian și cu mine ne iubim, dar pentru niște oameni care nu au nimic sfânt în ei, dragostea nu doar că nu înseamnă nimic, dar este ceva care poate și trebuie folosit împotriva noastră. 
Trec de poarta de securitate. Mi se iau telefonul și actele și sunt trimisă în sala de așteptare de la parter. În acel moment, încăperea era goală. Imaginați-vă o sală mare, cu bănci așezate de-a lungul celor patru ziduri. O masă lungă paralelă cu banca era așezată pe partea stângă. Ce mai, încăperea transmitea un mesaj de închisoare. Mi se solicită să mă așez pe partea stângă. Doi jandarmi sunt postați pe banca din dreapta mea. Par și ei stingheriți de ordinul penibil de a păzi o mână de femeie. Dar asta este, ordinele se execută, nu se discută. Ordinele lor erau clare: trebuiau să intimideze pe oricine ar fi dorit să intre în legătură cu mine. Cu siguranță o tehnică de presiune psihologică. Dacă intra cineva în sală și intenția sa era să se așeze lângă mine, cei doi jandarmi erau instruiți să le comunice să se așeze pe banca din fața mea și nu lângă mine. Țin minte că, la un moment dat, a intrat o doamnă în sală. Contrariată, l-a ascultat pe jandarm, apoi s-a așezat și s-a uitat la mine. Nu îi venea să creadă ce vedea pentru că mă recunoscuse. Mi-a făcut un gest de încurajare și mi-a spus cu voce tare: Doamna Mizil, nu mor caii, când vor câinii. I-am zâmbit și mulțumit. Îi mulțumesc și acum, cu această ocazie, pentru că s-a comportat ca un om. Nici nu știți cât contează în aceste momente să nu te simți singur. Mulțumesc, stimată doamnă. 
Trec ore bune în care nu fac altceva decât să aștept. Ce aștept, nu știu încă. Dar călăii mei știu bine. Cu cât trece timpul fără să știu ce se întâmplă acasă, cu mama sau cu Marian, cu atât stresul crește. Unul dintre jandarmi se uită pe telefon la știri. Îl văd cum, ridică, brusc, capul și se uită la mine, intrigat. Mă sperii puțin. Îmi spune: Este adevărat că se anunță aici, pe Realitatea TV? Eu, care eram ruptă de lume, nu știam la ce se referă. Ușor panicată îi răspund: Lăsați-mă să văd, ca să știu despre ce este vorba și apoi vă spun ce este adeăvat și ce nu. Jandarmul continuă: Sunteți gravidă? Eu îi răspund cu cea mai fermă voce de care sunt în stare: Da, sunt! și mă gândesc cum de nu a observat ceva în acele ore de când am fost adusă și de când împărțim aceeași cameră. Burta începuse deja să mă doară și mă țineam cu mâna de ea: Doamne, te rog Doamne, nu Doamne… nu acum…. Încercam să mă îmbărbătez. Îmi este sete. Îmi doream un nospa, așa cum își dorește un rătăcit în deșert apă. Am cerut apă, de câteva ori. Mi s-a spus că nu este posibil. Eram lividă. Eram speriată. Doamne, te rog Doamne, nu Doamne… nu acum…. . 
După ce îi confirm jandarmului că sunt însărcinată, acesta se ridică brusc și iese din încăpere bolborosind nervos și trântește ușa cu zgomot. Colegul lui care rămâne cu mine se uită stupefiat în direcția mea. Jandarmul care ieșise se întoarce, însoțit de un superior. Mă întreabă de ce nu le-am spus că sunt însărcinată când am ajuns. Le răspund că cei care m-au adus știau, că procurorul de la percheziție știa și că actele doveditoare urmau să fie aduse de mama. Mă întreabă cu mă simt. Le spun că am nevoie de puțină apă. Superiorul, un domn mai în vârstă, iese din cameră. Era evident că situația îl enerva. Mi s-a părut un om respectuos, echilibrat. Așa cum mi s-au părut și cei doi care mă păzeau. Nu este vina lor că un sistem inuman îi punea să facă lucruri inumane. 
Pentru că am vorbit despre oameni și caracterul lor, o să vă mai ofer câteva schițe despre caracterul unor oameni pe care i-am întâlnit în ziua aceea de neuitat pentru mine. 
În sală, la un moment dat, intră un avocat, o cunoștință a lui Marian, implicat și el fără vină în dosar. De altfel, a fost și scos din dosar, ca și mine. Mă bucur să văd o față cunoscută, prietenoasă, cum îl știam pe acel domn. Mă vede în sală și se șochează. A fost și el “sfătuit” să se așeze pe banca din față. Însă el a avut curajul să stea lângă mine, ba chiar să vorbească cu mine și să se arate îngrijorat despre soarta mea. Aflase că sunt însărcinată. Mă încurajează. Prezența unui om demn, cu integritate și curaj îmi face bine. Prezența unui OM mă face să pot începe să sper din nou că există umanitate. Multumesc din suflet domnule Giugulea.
La scurt timp, un alt domn întră în sală. Are și el legătură cu dosarul. Este o persoană apropiată de Marian. Este un om pe care soțul meu l-a ajutat enorm de-a lungul multor ani. Pe el și pe întreaga sa familie. Se uită la mine cu ură. Simt cum speranța pe care o simțisem mai devreme se evaporă. Se așează umil și ascultător acolo unde i se indică. Bolborosește către mine în continuare. Nu reușesc să înțeleg ce spune. Aud doar că dă vina pe noi pentru tot și că ne înjură. Nu mă așteptam tocmai din partea sa la un asemenea comportament. imi este mie rusine de rusinea Dumneavoastra domnule Popescu.
Intră în sală superiorul jandarmilor. Mă întreabă dacă îmi este foame. Îmi fac curaj și-l întreb de ce nu intru la procuror, de ce sunt ținută acolo și dacă sunt reținută. Mai întreb de ce nu vine avocatul meu. Trecuseră deja câteva ore bune. Îmi spune că nu poate să-mi răspundă la întrebări. Insistă cu mâncarea. Îmi dau seama că îmi este foame, pentru că nu apucasem să mânânc nimic dimineața. Răspund că da, îmi este foame. Apoi face un gest fantastic, pentru care îi voi fi recunoscătoare toată viața: îmi permite să merg la popotă să pot mânca ceva. Escortată în continuare ies din sală, cobor niște trepte, intru pe un hol și intru în sala de mese, care era în dreapta unei încăperi mici unde era vitrina cu mâncare. Îmi dau seama că nu aveam bani la mine. Ironic, pentru cineva acuzată că ar fi furat “furat” zeci de milioane de euro. Nu știu cum să procedez. Doamna de la bucătărie mă recunoaște și se uită cu blândețe la mine. și ea, ca și celelalte femei de acolo mă încurajează. Bunăvoința și amabilitatea lor, în condiția în care mă aflam, sunt sentimente care mă copleșesc. Îmi fac bine. Nu mai știu cine a luat de mâncare. Cred că acel prieten comun, care a insistat să vină cu mine, ca nu cumva să pățesc ceva. Eu la rândul meu am rugat să fiu însoțită de dânsul. Am mâncat pilaf cu șnițel. Nu am să uit asta niciodată. Pentru mine asta este gustul zilei de joi. Pilaful acela cu șnițel mi-a arătat că există oameni de omenie, cum ar fi prietenul acesta comun și superiorul jandarmilor, care mi-a permis să ajung la popotă. Și superiorul a făcut referire la bunicul meu. mi-a spus ca a avut onoarea sa il cunoasca pe Paul Niculescu-Mizil si ca ce om de stat a fost! Eram mândră. mi-a dat si mai multa putere sa trec peste acea sutuatie infernala. stiam cine sunt, din ce familie provin, si cum am fost crescuta.
Mă întorc în sala de așteptare și stau. Nu știu dacă trec ore sau zeci de minute. Într-un final îl văd intrând pe avocatul Cezar Bivolaru. Mă bucur pentru că nu mai sunt singură. Mi-a spus că nu i-au dat voie să vină. Primul lucru pe care îl fac este să îl întreb de Marian. Îmi spune să nu-mi fac griji, că este bine. Era în perchiziții la primărie. Îmi spune că prin aducerea și sechestrarea mea vroiau să pună presiune pe Marian. Să îl agreseze psihic. Mi-a mai spus că nu eram obligată să vin cu ei, că nu trebuia să plec de acasă și nu aveau voie să mă rețină, fără aprobarea Parlamentului, pentru că eram deputat. Starea mea fizică nu este deloc bună, eram foarte obosită șiincepusem sa am contracții. Doamne, te rog Doamne, nu Doamne…nu acum…. numai asta auzeam in cap.
Avocatul meu face apel la faptul că sunt însărcinată, prin niște presiuni care nu erau necesare într-o țară civilizată și, într-un final, reuștește să ne facă primiți la procurorul de caz. Un tânăr arogant, agresiv în discuție. Cu greu îmi spune să iau loc. Cer un pahar cu apă. În trei cuvinte îmi aduce la cunoștință de ce mă aflu acolo: dosar, etc., Îmi cere datele personale și îmi adresează o întrebare: Am să declar ceva despre domnul Daniel Marian Vanghelie și despre faptele din dosar? Îi răspund, cu bună-credință, că nu știu dosarul și că nu am nimic de declarat. Și îi mai spun că îmi voi da, chiar în aceeași zi, demisia din Camera Deputaților. Luasem deja hotărârea, ca să evit să intru într-un circ politic și într-un spectacol mediatic, printr-un vot forțat, așa cum a fost cazul atâtor colegi de-ai mei. Am vrut să ies din acea clădire cu demnitate și să-mi demonstrez, prin curaj, nevinovăția. Pentru că nemai fiind deputat, puteau să mă aresteze cu ușurință. Avocații mei și-au dat seama de mârșăvia sistemului patronat de dna Kovesi. Fiind introdusă, complet nevinovată în dosarul lui Marian, am ridicat nivelul de competență al completelor de judecată, de la nivelul Tribunalului București, unde ar fi ajuns să fie judecat Marian, pentru că nu era demnitar, la cel al Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), pentru că eu eram deputat. Știm foarte bine cine și cum controla “câmpul tactic” de la ÎCCJ și cum majoritatea judecătorilor de acolo erau controlați și manipulați prin dosare de către oamenii sistemului, alcătuit după chipul și asemănarea călăilor grupați în camarila Coldea, Kovesi, Maior, Ponta, Oprea, Dumbravă. Totul era aranjat. Condamnarea era ca și luată. Doar că demisia mea le strica planurile. Și au încercat cum au putut să-mi pună bețe în roate. Poate vi se va părea ciudat, dar să știți că se poate tărăgăna și o demisie. Colegul meu de partid, domnul Zgonea, care era Președintele Camerei Deputaților la acea vreme a primit ordin pe unitate să țină ascunsă demisia mea cât mai mult posibil. A trebuit să depun un efort foarte mare pentru ca ea să poată fi publicată în Monitorul Oficial. Și vorbim despre un act unilateral de voință. Un om nu mai dorea să fie deputat. Apoi, chiar și după ce demisia mea a fost publicată în Monitorul Oficial, Marian a continuat să fie judecat ilegal pentru multe luni de către o instanță care nu mai avea competență. În cele din urmă, dosarul său a revenit la Tribunalul București, așa cum era și normal. Dar normalul nu înseamnă decât ce vor cei care au putere să însemne…
Semnz declarația goală. Mă ridic și întreb dacă pot să plec. Cu o aroganță ieșită din comun, tânărul îmi răspunde: Da, dar ne vom mai revedea. Șase cuvinte care-ți îngeață sângele în vine. Abia așteptam să ies de acolo și să îi pot auzi pe Marian și pe mama. 
La ieșire, toată presa mă aștepta. Sunt obosită. Mă doar burta foarte tare. Doamne, te rog…. Vreau doar să ajung acasă. Confirm presei că sunt însărcinată și-mi anunț demisia din Camera Deputaților. Ziariștii sunt foarte surprinși. Se pare că niciun alt coleg nu mai făcuse un asemenea gest. Unul dintre cei prezenți mă întreabă: Și, nu vă este frică că fără imunitatea parlamentară vă leagă? Ce să îi răspund?! Că frica mea cea mai mare era să nu o pierd pe Maria, atunci doar un embrion de 3 luni care se zbătea să crească ca să poată să iasă într-o lume care avea din ce în ce mai puțin sens și omenie?! Îmi strâng tot curajul și răspund cu puterea pe care o mai aveam: Nu! Ies din înghesuială și mă îndrept spre mașină, alături de avocatul meu. Primul telefon, către Marian. Vocea lui mă face fericită. Foarte fericită. Îl asigur că sunt bine. Pentru că este un bărbat adevărat, nu vrea să pară că este îngrijorat, dar îi simt vocea. Îi spun să stea liniștit, că eu mă descurc foarte bine. Și-i mai spun că sunt puternică. Ca și el. Apoi o sun pe mama, al cărui suflet probabil că trecuse prin toate emoțiile cunoscute de om.
În drum spre casă simt nevoia să mă opresc la biserica mea de suflet, Sfântul Spiridon Vechi. Părintele Vicar Ioan Iordache este acolo. Îi mulțumesc din suflet pentru tot ce a făcut pentru mine și pentru fetița noastră. Aflase. Mă primește cu multă căldură și încurajare. Plec de-acolo cu sufletul împăcat. Liniștită. știu că urmează un război lung și greu cu un sistem care vroia să conducă discreționar România. Un sistem care a furat niște alegeri prezidențiale în 2009, care a manipulat niște alegeri prezidențiale în 2014, care a instituit un regim de supraveghere electronică fără precedent în Europa, care a construit dosare pe denunțuri obținute prin lacrimi și sânge, care a distrus vieți, care a destrămat familii, totul în timp ce liderii acestui regim se îmbogățeau peste măsură din durerea oamenilor, din traficul de influență adevărată, cea care te putea băga sau scoate din închisoare. 
Ajung acasă, unde mă așteaptă mama, pe care o iubesc enorm. Încep să vină pe la mine prieteni. Prieteni adevărați, cărora le mulțumesc și acum. Marian a fost reținut târziu în noapte, iar ei au stat cu mine să nu pățesc ceva până dimineața. Multumesc Teo, Claudiu, Gabi si Paul.
Au urmat patru luni grele, de calvar, de umilință, de distrugere a vieților noastre. M-am luptat enorm să demonstrez nevinovăția și ilegalitatea judecării lui Marian de către ÎCCJ. Am ajuns până la Washington, unde am pledat împotriva abuzului de a fi ridicat de acasă, de pe stradă, ca un terorist, unde am pledat împotriva abuzului care-ți distruge viața și lasa traume și sechele pe viață. 
Vedeți, am o memorie foarte bună. Așa se întâmplă atunci când viața ți se dă peste cap. Țin minte toate momentele importante, în detaliu. Așa cum ar fi cel cu Șefa de Cabinet a dnei Kovesi pe la Biserici, sau mai bine spus noptile prin spatele bisericilor…… Dar despre asta, cu altă ocazie. Aș vrea să dau uitării tot ce mi și ni s-a întâmplat. Dar, vedeți doamnă Kovesi, nu pot. Nu mă lasă sufletul. Știți care suflet, acela care că vă doare pe dumneavoastră că a început să vi clatine statuia. Pentru cineva din exterior, suntem amândouă două femei rănite. Dar nu suferim la fel. și nici rănile noastre nu sunt la fel.
Născusem de 4 luni. Marian este arestat la domiciliu. Într-o zi, tot dimineața foarte devreme, cineva sună insistent la poartă. Îl aud pe Marian, care a mers să vadă cine era, că a venit iar procurorul DNA, însoțit de mai multă lume. Eram convinsă că se va întâmpla din nou. Mă trec fiori și o transpirație rece. Cobor în fugă și întreb ce se întâmplă. Mi se spune că îl vor lua pe Marian, dar că îl aduc înapoi. Fiind vorba despre DNA, nu cred o iotă. Marian se îmbracă cât apucă și îmi face semn să sun avocații. Pe la prânz, după ore de chin, mă sună unul dintre avocați și îmi spune că nu îl vor reține. Ore de stres îngrozitor, cu gândul că o iau de la capăt iau sfârșit. Nu mai pot să alăptez. 
Marian a fost luat pentru a fi presat ca să “toarne”. Nu au scos nimic de la el, așa cum nu au scos în timpul întregii perioade de detentie. Deși au existat presiuni teribil de mari. Marian este un om integru, cu un caracter mare, un om cu mare onoare și demnitate, care știe să respecte și care este respectat. Un om care a muncit mult, și care și-a pus de multe ori munca înaintea familiei. Un om care a făcut sacrificii. Un om politic care a făcut mult pentru sectorul lui. Marian este foarte bun la suflet, iar oamenii îl iubesc și-l apreciază. Seara târziu sunt dusă la spital cu salvarea. În urma șocului, am făcut urticarie cornică. Două săptămâni am stat cu banule și cortizon. Cu ajutorul lui Dumnezeu m-am refăcut. Dar nu am mai putut să-mi alăptez fetița. Cine poate îndrepta asta? Cine plătește pentru asta? Cine ne dă, Mariei și mie, aceste luni importante pentru o mamă și copilul său? Și, mai ales, de ce a fost nevoie de toate astea?
Doamna Kovesi, eu v-am iertat, pe cât am putut. Sper să se așeze în colțul camerei dumneavoastră un înger care să vă dea acel dram de demnitate și onoare care să vă împiedice să mai plângeți și să vă mai plângeți. Pentru că ați fost, atâta amar de vreme, călăul României, lacrimile dumneavoastră nu pot să șteargă lacrimile victimelor dumneavoastră. Dumnezeu să aibă milă de sufletul dumneavoastră, pentru că noi, oamenii, suntem prea mici pentru cât de multă iertare aveți nevoie!
PS: Aceasta este povestea mea și a familei mele, așa cum am trăit-o. Am ales să o povestesc, pentru că am simțit nevoia să mă descarc, odată pentru totdeauna, de această povară. Nu urmăresc nimic altceva prin această relatare, tocmai de aceea am așteptat să se stingă “focurile” în plan intern”, a scris Oana Mizil pe Facebook

 

 

 

Te-ar putea interesa și: