La finalul a două luni şi jumătate petrecute în pădure de frica poliţiştilor, un hoţ mărunt îşi expune planurile: reintegrarea socială şi berea la bidon.

Pe Bebino l-au prins ca în filme. Mergea pe stradă când un Logan alb i-a tăiat calea, toate portierele s-au deschis în acelaşi timp şi, din momentul ăla, nu a mai apucat să audă decât „Stai!“ şi să vadă două pistoale îndreptate în direcţia sa. În acea zi, Bebino s-a simţit mândru.

Nu că a fost prins, deşi nici asta nu e tocmai nasol; avea deja 30 de ani petrecuţi prin celulele patriei, şi închisoarea devenise a doua lui casă. Nu, Bebino era mândru că un hoţ de găinării asumat, precum dumnealui, a reuşit să producă aşa un deranj prin poliţiştii din localitatea Pucioasa, Dâmboviţa, care-l căutau, în pragul disperării, prin pădure de două luni şi jumătate. Şi că, după o viaţă în slujba unui singur scop, a reuşit să aibă şi el parte măcar de-o arestare de Doamne ajută.

Ca să nu pară că ne batem joc de bunătate de jurnalism clasic riguros, după acest început abrupt de povestire, se impun câteva precizări. Bebino, în fapt Ion Ciocodeică, are condamnări ce însumează 76 de ani. Toate pentru furturi mărunte şi extrem de mărunte. A executat, până acum, 30 de ani, într-un veritabil tur al penitenciarelor din România.

„Centrul de comandă“ era situat în pădurea de la ieşirea din Pucioasa, unde îşi construise un hamac, din structură de lemn învelită în celofan, agăţat de copaci la o înălţime considerabilă. Din când în când mai ieşea şi plonja în lumea fărădelegii. Bebino fura: castraveţ i proaspeţi, direct din grădinile oamenilor, ţuică, mâncare, o sticlă de jumate de votcă, câte un milion-două (în zilele bune), haine, un DVD player şi un receiver pentru antena parabolică, scule, ceasuri etc.

Prada era apoi convertită pe „piaţa neagră“ din Pucioasa în singurele trei lucruri de interes pentru Bebino: ţigările Viceroy roşu, berea la doi litri şi, din când în când, mâncarea. Ideea îl surprinde retrospectiv chiar şi pe personajul de faţă care, aşezat la o masă din arestul IPJ Dâmboviţa, cu două cartuşe de ţigări alături (preţul corect pentru ca dânsul să ne poată primi) încheie cele două ore de povestiri referitoare la viaţa sa cu o revelaţie: „În loc să vorbesc despre mine, am povestit mai mult despre bere“. "Mai valoros, am furat un DVD. Dar frate-miu l-a dat înapoi omului şi a luat şi un bidon de ţuică din treaba asta.", Ion Ciocodeică, supranumit „Bebino“

Berea şi „damblagiul“

POVESTEA I. „«Bebino» vine de la primul pe care l-am furat, pe când aveam 18 ani. Ăsta era cam damblagiu aşa, şi vroia să o imite pe mama care-mi spunea «Bebe». Îi ieşea numai «Be-be-be-bi-no». I-am luat ceasul de la mână şi 100 de lei. Nu aveam aşa mare nevoie de bani, că eu am crescut într-o familie bună. Tata era primar când eram mai mic, mama era angajată bine, pe vremea aia, la o fabrică din localitate. Am ieşit la bere cu prietenii, le-am cumpărat la toţi bere şi «Snagov», că aşa era moda pe vremea aia. Lu’ unu’ i-am luat vin fiert, că era iarnă şi i se făcuse cam frig.“

Berea şi fuga în pădure

POVESTEA II. „Acu’, după ultima eliberare, am stat cel mai mult afară aproape 6 luni. Vroiam să mă reintegrez social, cum se spune, îmi găsisem de lucru cu lemnul, făceam de toate, mobilă, butoiaşe d’alea de bere, dricuri... Stăteam cu nepotă-miu şi nevastă- sa într-o chirie aici. Asta, femeie nenorocită, «toată ziua îl ia pe bărbati-miu la băutură, când îi vezi sunt la bere în colţ», aşa zicea în tot oraşul. Ea nu se uita că erau săraci lipiţi pământului şi că eu dădeam cei mai mulţi bani acolo. Că erau şi luni când făceam câte 10 milioane, îmi mergea mai bine. Ce i-o fi zis ăstuia, ce nu i-o fi zis, e că se cam supărase şi el. Într-o dimineaţă, mi-am luat lucrurile şi am plecat în pădure. Acu’, ei stau la mine, la fosta casă a mamei. Că aşa e viaţa asta...“

Berea şi fărădelegile POVESTEA III. „Mă trezeam în pădure când cânta prima pasăre, cu mult înaintea cucului. Când se lumina, o luam aşa, uşurel, printre copaci, până auzeam «ţac-ţac». Hopa, ziceam, e cineva la coasă. Şi dacă e la coasă înseamnă că şi-a adus şi ceva de mâncare. Mă furişam tiptil, ţac-pac, şi-i luam mâncarea. Am mai furat legume proaspete, de la o curte de aici, de la marginea pădurii, prăjituri, chiar şi o sticlă de jumate de votcă. Eu nu beau aşa ceva. Da’ le-o dădeam văcarilor să iasă la oraş să-mi cumpere ţigări Viceroy roşu şi bere d’aia rece, la doi litri. Furam aşa, mai mult de pomană, ca să fiu sincer. Mai luam pentru o femeie de pe acolo, o drăguţă de-a mea, parfumuri, săpunuri Fa, iar asta se ducea în oraş să-mi ia mâncare şi bere. Ţinea la mine, dar, ştiţi cum e cu femeile, tre’ să le dai ceva... Cele mai valoroase chestii pe care le-am furat au fost un DVD şi un d’ăla de semnal de parabolică (n.r. - receiver). Pe primul i l-am dat lu’ frate-miu şi ăsta ştia de unde l-am furat. L-a dus înapoi, s-a ales şi cu doi litri de ţuică. Celălalt l-am vândut cu 100.000 să-mi iau nişte lucruri.“

Berea şi „aproape că m-au prins“

POVESTEA IV. „Pădurarul ăla totdeauna a avut ceva cu mine. În dimineaţa aia, stăteam eu frumos la soare, ascultam păsărelele lângă hamac, cu o pungă de seminţe de bostan şi o bere rece la doi litri. Când îl văd pe ăsta că se apropie. Zice, «Bebino, tu ori te predai, ori sun eu la poliţie». M-am făcut că mă ridic şi mi-am dat drumul pe burtă într-o râpă de acolo. Auzeam poliţiştii strigând în pădure după mine, ăsta venise direct cu ei. Acu’, dacă aş fi avut cap m-aş fi ascuns, aşteptam să plece şi mă întorceam să-mi iau lucrurile. Dar m-am întâlnit cu şarpele, prima oară de când umblam eu prin pădurea asta. Şi a sărit inima în mine de frică, că şerpii ăştia aleargă ca la atletism. Am sărit în izlazul de acolo, în şosete aşa, eram fleaşcă dup’aia. Două săptămâni nu m-am mai putut întoarce la hamac.“

Berea şi lungul drum către Bucureşti

POVESTEA V. „Când m-au prins acu’, pe onoarea mea, veneam spre Bucureş ti să mă angajez. Coborâsem din microbuz în faţa gării de acolo, era cam cald şi mai aveam timp. Aşa că am plecat să-mi iau un pachet de Viceroy roşu şi am băut o bere. Nu mai mult. Când, pe drum, trage o ma- şină în faţa mea, «Bebino, stai aşa, mă, că ai scos sufletul din noi!», urlau ăştia. Mi se făcuse cam frică, că era prima oară când vedeam un pistol spre mine şi mă gândeam să nu cumva să-i alunece degetul pe tră- gaci sau ceva. Eu chiar am vrut să mă reintegrez social, dar, na, ce să fac, dacă aia a fost o scorpie şi am plecat de acolo... Acu’ lucram, aveam bani...“

 CULCUŞ. „Garderoba“ lui Bebino se lăfăia nestingherită printre crăci şi frunze

ANEXA CULINARĂ

„Berea rece merge cu orice, iepuri, plante...“

În „sejurul“ din pădure, meniul zilnic al lui Bebino arăta cam aşa: frunze crude cărnoase, fructe şi, ocazional, carne. În acest scop, personajul în cauză îşi confecţionase o praştie cu ajutorul căreia a reuşit să prindă patru iepuri, dar şi un laţ, la care a lucrat „vreo trei zile bune“ cu oareşce folos: o căprioară şi o vulpe. Dacă prima a fost digerată rapid, vulpea a fost vândută unui bărbat interesat de blană, contra sumei de 100.000 de lei.

Banii au fost imediat investiţi, desigur, în ţigări şi două bidoane de bere rece. Învăţat cu mâncarea proastă de la penitenciarele pe care a avut ocazia să le viziteze în aceşti 30 de ani (Chilia, Poarta Albă, Iaşi, Mărăcineni, Jilava, Rahova, Aiud şi lista poate continua), Bebino îşi permitea un singur lux culinar: pateul de ficat, pasiunea sa ultimă. Acesta era procurat prin intermediul oierilor şi văcarilor, plătiţi de Bebino cu ţuică furată de prin casele de la marginea pădurii. În rest, un singur regret: „Acu’, înainte să mă prindă poliţia, apăruse şi murele. Era plină pădurea, ca în niciun an. Aş fi putut să trăiesc aşa mult şi bine“.