Cartea Progresului

Valentin Căltuţ, suporter al echipei de fotbal din Parcul cu Platani de peste cinci decenii, lucrează de treisprezece ani la o monografie dedicată „bancarilor“.

Vineri, 6 decembrie 2008, scriam în EVZ câteva rânduri despre Progresul şi suporterii ei „puţini, ciudaţi şi emoţionanţi ca un îndrăgostit care caută flori într-un oraş sub bombardamente“. Echipa era în comă financiară, investitorul Marian Dodu fiind, după cum mărturisea, „lovit în plină figură de criza asta“. O vegheau la căpătâi nişte bătrâni care veneau să-i roage pe fotbalişti să mai joace, aşa, pe gratis. „În ultimii 25 de ani, echipa n-a jucat bine“

Câteva zile mai târziu am primit la redacţie un telefon. Dialogul care urmează pare o glumă, dar nu e. Vocea care se auzea de departe era a lui Valentin Căltuţ, un fanatic „bancar“ care voia să-mi adauge articolul la cartea pe care o scrie despre formaţia asta muribundă.

Domnul Căltuţ a început prin a se asigura că sunt „progresist“: „Îmi permit să vă întreb dacă aţi simpatizat, în trecut, sau simpatizaţi încă echipa noastră?“. I-am răspuns că am doar 25 de ani şi că n-am prins perioada de glorie a „bleu-albaştrilor“, că îi preţuiesc pe „bancari“ de la distanţa obiectivităţii, fiind fascinat de mecanismul care face un om să iubească o echipă care nu câştigă niciodată, când la doar câteva cartiere depărtare sunt echipe care câştigă întotdeauna. Domnul Căltuţ a oftat ca după un suporter pierdut, şi a rostit o frază antologică: „Aveţi dreptate, în ultimii 25 de ani echipa n-a mers, n-a jucat prea bine“.

Vești proaste pentru mulți români, de anul viitor. Ce pregătește ANAF

Se construiește o nouă autostradă. Va asigura legătura directă cu Bulgaria

Mai târziu a ieşit în oraş după nişte medicamente şi a trecut pe la noi. Avea cu el un memory stick şi pe memory stick mii de rânduri de pasiune, cartea lui de sute de pagini. „Noi, «progresiştii», nu uităm“

Suporterul sexagenar e un individ riguros, dependent de statistică. Volumul „Fotbal în Parcul cu Platani (1944-2008)“ adună toată istoria „bleu-albaştrilor“ din interviuri cu cei care au scris-o pe teren, în tribune şi birouri, din cronici de presă, din fotografii de epocă, amintiri de Cişmigiu, „date documentare“ şi fişe individuale ale fotbaliştilor, făcute cu conştiinciozitatea unui adolescent sufocat de dragoste.   A început să scrie cartea asta după ce, în 1995, inima i-a dat semne că a început numărătoarea inversă. Au trecut treisprezece ani, inima rezistă, şi Căltuţ mai speră doar să vadă cartea publicată în anul în care Progresul împlineşte 65 de ani. Nu a discutat, deocamdată, concret cu o editură. „V-aţi gândit vreodată să «schimbaţi» echipa?“, întreb ca un dobitoc. Domnul Căltuţ ia mina unui samurai a cărui onoare a fost pătată şi spune grav: „Noi, progresiştii, nu putem să ţinem cu alte echipe, mai ales cu Dinamo şi Steaua. Nu uităm! Ei ne-au hărţuit mereu, ne-au furat jucătorii, au încercat să ne dezbine suporterii, să ne distrugă memoria. Comuniştilor nu le conveneau originile noastre mai burgheze“.   De ce mai merge Valentin Căltuţ pe stadion, e drept doar la meciurile de „acasă“? Pentru că acolo încă vin tineri care aud muzica aceea rară a frunzelor de platan bătute de vânt. Bătrânul nu scrie la calculator. Cartea i-o tehnoredactează un „progresist“ cu câteva generaţii mai tânăr. S-au cunoscut, ca microbiştii adevăraţi, pe stadion.  

POVESTEA UNEI CĂRŢI

Zece ani la sertarul clubului

În 1996, o primă variantă a cărţii era gata, regretatul Eftimie Ionescu îi scrisese o prefaţă impresionantă („Nu lipseşte nimic!“), aşa că autorul a încredinţat-o clubului cu încredere. Numai că zece ani a stat manuscrisul într-un sertar, fără să vadă lumina tiparului. Până când Căltuţ, care între timp buchisise an de an la fiecare sezon nou, s-a hotărât să ia totul pe cont propriu. E supărat pe guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, i se pare incceptabil că tradiţia echipei finanţiştilor se pierde printre interese financiare meschine şi „iresponsabile“. Echipa patronată acum de dezvoltatorul imobilar Dodu este în pragul colapsului, cei mai mulţi dintre jucători depunându-şi memorii pentru a deveni liberi de contract, fiindcă nu şi-au primit restanţele salariale.

PĂRINŢII FONDATORI

La început au fost „Tăticu“ şi „Ciclistu“

Cartea lui Căltuţ nu ignoră nimic din istoria zbuciumată a „bancarilor“: noaptea când s-au demontat tribunele ca să fie mutate pe stadionul unei echipe a Securităţii, anii grei de pribegie, când au fost forţaţi să joace doar în deplasare, şi mai ales începutul tulbure al formaţiei BNR Bucureşti, „bunica“ Progresului de azi, FC Naţional de ieri.

Valentin Căltuţ a refăcut meticulos „Big-Bang-ul“ care a dus la apariţia BNR Bucureşti, din discuţii cu fiul unuia dintre promotorii acţiunii, Nicolae Pop Junior.

Cercetările lui Căltuţ arată că BNR Bucureşti s-a născut miercuri, 10 mai 1944, la Răşinari. De ce lângă Sibiu, în satul lui Emil Cioran? Acolo fusese mutat în ultimele luni de război Serviciul de Fabricaţie a Biletelor Bancare (SFBB). Înfiinţarea echipei are ceva romantic: iniţiativa le-a aparţinut lui Traian Pătraşcu şi lui Nicolae Pop. Cei doi au ţinut un discurs înflăcărat în sala de mese a SFBB. Tinerii prezenţi au aprobat entuziaşti. Căltuţ nu s-a mulţumit să afle toate astea de la Nicolae Pop Junior, care avea pe atunci 11 ani, şi a fost martor al evenimentelor. A redactat un „Act de constituire“, pe care l-a aşezat în faţă, între primele pagini ale cărţii.

La întâlnirea de la Răşinari au participat douăzeci şi patru de bărbaţi tineri, funcţionari, tipografi, maşinişti, ucenici, galvanizatori, legători, cu nume şi porecle uitate: Nicolae Pop, Traian Pătraşcu, Ion Anghel (zis „Tăticu“), Dobre Băjenaru, Gheorghe Ciuplea („Ciclistu“), Sever Georgescu, Ion Ionescu („Ţiganu“), Petre Lambru, Cornel Lupea, Nicolae Maier, Iosif Micu, Dumitru Mihăilă, Gheorghe Mihăilescu, Petre Mihăilescu, Pascu Poştaşu, Mihai Preda I, Ernest Rădulescu, Dumitru Rotărescu, Constantin Stoian I („Stalin“), Constantin Stoian II, Nicolae Şandru, Marin Tudorache, Vasile Vasilescu, Grigore Vasilian („Mutu“).

DEDICAT. Valentin Căltuţ a venit la EVZ cu o parte din fototeca personală Foto: Arhiva EvZ

CUM A ÎNCEPUT? Problemele cu inima şi „Câmpul viselor“

Valentin Căltuţ ţine cu Progresul din sezonul 1954-1955. În anul acela echipa termina campionatul pe locul 3. Căltuţ era doar un copil fascinat de driblingurile lui Titus Ozon. Încă mai e.

Aventura cărţii la care este aproape să pună ultimul punct începe patruzeci de ani mai târziu. Se întâmpla în 1994, după o discuţie cu Constantin Dinulescu, director al Centrului de Copii şi Juniori al clubului din Cotroceni. Atunci s-a hotărât ca semicentenarul să fie marcat şi de apariţia unei monografii a echipei bancare. O gravă criză cardiacă şi vizionarea filmului „Câmpul viselor“ al lui Phil-Alden Robinson l-au mobilizat.

În „Câmpul viselor“, un fermier sărac, Ray Kinsella, construieşte peste lanul de porumb din faţa casei sale un teren de baseball. Tatăl lui Ray fusese unul dintre cei mai mari jucători din istoria SUA, iar Kinsella Junior auzea zilnic voci care-i spuneau că dacă va construi terenul ei, marii jucători, se vor întoarce imediat şi vor rămâne acolo.

Valentin Căltuţ a auzit şi el vocile lui când s-a pus pe treabă. De ce scrie pensionarul acesta cu ochelari? Pentru că, în scris, ca pe terenul lui Ray Kinsella, totul devine posibil. În visele din sufrageria lui, epocile, jucătorii, trăirile se amestecă fabulos: „(...) Şony Karikaş îl va deschide în adâncime pe mult mai tânărul Cătălin Liţă, Titus Ozon va trimite la întâlnire una din pasele sale geniale pentru Marin Dună. Nae Oaidă va trece vijelios de 3-4 adversari şi, din plin fuleu, va şuta formidabil de la 25 de metri în colţul lung al porţii lui Bogdan Lobonţ. (...)“.

Viitorul? Speranţele sunt mici, supravieţuirea ar fi un miracol, dar Căltuţ nu disperă. Şi el a citit mai demult articolul magistral în care Radu Cosaşu, care a suferit toată viaţa lui pentru Progresul, a spus tot: „Am fost împinşi metodic spre prăpastie şi, când simţeam că murim, ceilalţi ne zâmbeau în zeflemea, consolându-ne ca pe bolnavii de cancer şi spunându-ne că azi arătăm mult mai bine. Am învăţat uitarea, tăcerea, am devenit superstiţios din cauza Progresului, am încasat ironii foarte izbutite, am bolit, am cunoscut meschinăria, chiar invidia, şi nu mi-a fost uşor de a mă lepăda de ele în momentele - câte au fost, dar au fost - de glorie“.

1958. „Bancarii“ râd împreună cu adversarii lor rapidişti la finalul unui meci pe care-l câştigaseră în deplasare cu 3-0