Canalul - durere si minciuna

Canalul - durere si minciuna

Fostii conducatori de lagare „infrumuseteaza” realitatea de la Canal, in timp ce povestile detinutilor trimisi la exterminare zugravesc o experienta de groaza.

Din relatarile fostilor comandanti de lagare de munca de la Canal, intervievati de EVZ, rezulta ca traiul detinutilor de la Poarta Alba, Periprava, Peninsula, Cernavoda, Capu Midia sau Galesu nu a fost nici pe departe atat de groaznic pe cat il infatiseaza povestirile celor care au scapat cu viata.

Si totusi, in paralel cu marturiile fostilor conducatori de „unitati de munca”, publicam pasaje relevante din memoriile lui Gheorghe al rumancii, fost detinut la Poarta Alba, la inceputul anilor ‘50. Tanarul militar dezertase pentru o zi din armata pentru a-si vedea sotia si copilul, dar a ajuns in final la munca silnica de pe Canal.

Amintirile sale au fost adunate de Dumitru Nicodim, fiul unui alt fost detinut, si publicate in cartea intitulata ca lagarul, „Poarta Alba”.

Cartea din care au fost selectate episoadele de mai jos descrie conditiile mizere si subumane in care traiau sclavii politici de la Canal, dar si modul in care gardienii care ii pazeau dispuneau de viata acestora.

„Impuscau fara somatie” „Daca erai trimis aici pe o perioada mai mare de trei luni, erai sigur ca ajungi la cimitir. Se lucra numai la roaba, munca titanica, fara program, pana cadeai sau mureai.” (...)

„Primul ajutor consta in a-i lua de jos, din ploaie sau zapada, si a-i duce la camera-vorbitor de la poarta, apoi la infirmerie. Dar cand erau multi si se umpleau si camera de la poarta, si infirmeria, ramaneau in marginea drumului multa vreme, pana cand unii, inghetati, nu mai aveau nevoie de niciun ajutor si ajungeau direct la morga.” (...)

„Intr-o latura se afla Panoul de onoare cu brigazile fruntase si spargatorii de norme. Noi ii spuneam Panoul „cine moare mai repede”. Adica: daca vrei sa mori rapid, n-ai decat sa depasesti normele, altfel imposibil de depasit, pentru ca se lua ca baza pentru ele varful, nu performantele, nu media.” (...)

„Nu aveam apa la locurile de munca. Asteptam vagoanele cu apa stransa prin colturi, putina, urcam si luam cu gamelele ori cu gura si puneam in gamele. Iarna luam gheata. Murdari pana in dinti, uzi, tavaliti pe sub vagoanele impotmolite in mal sa facem gabaritul, fara apa, cu hrana care era, in frigul care trecea prin oase, asa am lucrat pana tarziu, in iarna lui ‘52. (...)

Cordonul ne pazea la oarece distanta de brigada care lucra in lungul caii ferate, la releu. Garnitura era plecata. Intre brigada si cordon erau pancarte cu „Trecerea interzisa”. Impuscau fara somatie si primeau zece zile permisie, uneori si un ceas de mana. Au fost si cazuri cand un militar chema un detinut: Bai, ia vino-ncoa’ si ia asta de aici - omul facea pasul dincolo si... pac! aleluia!” (...)

Iad in carcera 33

„Moartea isi incepea ritualul triumfator in poarta. La inceput mi se facea rau cand vedeam convulsiile epilepticilor, cand auzeam gemetele cronicilor de ulcer, tipetele celor cu ace infipte sub unghii. (...) Anticamera mortii dirijate era 33-ul - carcera. Putini au iesit vii de acolo, fata de cati au intrat. (...) Cel care punea catusele nituite era un tigan, jiganie paroasa, Molnar din Baia-Mare.

„Obiectul” care se monta pe om era format dintr-un lant cat pentru un pas, de capetele caruia erau prinse doua bratari tiganesti facute de fierari, din metal forjat, late cam de 10 cm (...) si o bila de 10 kg. Il intindea pe nefericit culcat pe spate sa-i poata bate niturile la bratari si le batea in dusmanie, pe nicovala aia, sa-i rupa picioarele de la inceput. Nu punea carpe intre bratara si osul piciorului cand batea nitul, asa ca vai de mama lui ce simtea. Nefericitul era dus la 33 - carcera. (...)

Omul trebuia sa se plimbe tot timpul, de la 5 dimineata pana la 10 seara, cu bila dupa el si bratarile acelea frecandu-i pielea si carnea pe oasele picioarelor. „Plimba ursul!” era vorba caraliului si, daca nu te plimbai, pedeapsa crestea pana cand nu mai ieseai viu”. (...)

Cadavrele cu eticheta

„Mortii erau depusi la morga aflata langa baie, complet goi, cu o eticheta cu numarul de marca legata de degetul mare de la un picior. Unora le mai facea autopsie, apoi erau pusi in lazi de lemn cate doi, unul cu capul la picioarele celuilalt.

Brigada mortii avea gropile comune pregatite intr-o latura a cimitirului din Poarta Alba-sat si, toata noaptea, Stan si Culai, doi magarusi inhamati la o carucioara (...), carau tragand din greu cate doua lazi odata la gropile acelea, trei-patru curse pe noapte. Cand ajungeau (...) iesea din biroul lui, vecin cu cel al ofiterului de serviciu, sergentul Mionici cu o sulita in mana pe care o infigea cu putere (...) in inima fiecarui detinut.” (...)

„Dar cu ce sa bati pasul de front? Cu papucii cu talpa de lemn, cu bocancii rupti sau incaltati in cutiile de lemn in care a fost marmelada, sau cu picioarele infasurate in carpe si sac de hartie de la ciment, sau descult care nu avea nimic...” (...)

SEFII CU EPOLETI

„Astea-s povesti” Florian Cormos. A fost sef Productie la Capu Midia, loctiitor in lagarele Columbia-Cernavoda si Culmea, comandant la colonia de femei Saligny si Galesu-Cernavoda, sef Birou Gospodaresc la Poarta Alba si ofiter serviciu la Cluj-Napoca si Oradea. In interviul luat de EVZ declara ca ororile descrise de-a lungul timpului sunt pure inventii ale fostilor detinuti:  „(...) Da. Bolnavii nu mai incapeau la infirmerie. Se spune ca detinutii erau omorati, ingropati cu excavatoarele. Baliverne. (...) Vaai, vaai! Unul sa spuna ca a fost batut pe Canal... Da’ cine sa-i bata, ca n-aveai timp (...)”. „(...) Nu existau gropi comune. Niciun detinut n-o fost ingropat cu buldozerul, cu bascula. Astea-s povesti. Fiecare o fost vazut de medic legist. Nu exista sa fi fost un detinut inmormantat fara acte legale, cum se procedeaza, minciuni (...)”.

Vasile Rus. A lucrat ca educator la Periprava, loctiitor de comandant la Gherla si comandant la Aiud. Acesta afirma pentru EVZ ca in jurul sau nu s-au petrecut niciun fel de barbarii: „Daca ma condamna pe mine, trebuie sa condamne tot poporul roman. Ma simt jignit si nu am nimic pe constiinta. Daca ar fi sa mai incep o data activitatea, tot acolo m-as duce”.

Cititi si:

Tortionari-sefi in comunism, cuprinsi de "simtul datoriei"  

Calaii nu se caiesc  

Ne puteți urmări și pe Google News