Am tot auzit întrebarea: pe când un Obama mioritic?
Avem gena imitaţiei, dar suntem tentaţi să imităm superficial. Imităm ceea ce se vede, nu ceea ce e important. Vorbind despre preşedintele tip Obama, mulţi văd doar un zâmbet denzelwashingtonian şi atât. La aflarea ştirii că la alegerile regionale de sâmbătă, din Irak, vor candida opt afro-irakieni, cineva a întrebat, din reflex: pe când şi la noi? În ultima vreme, se aude tot mai des întrebarea: cine l-ar putea învinge pe Traian Băsescu în alegerile de la toamnă? Mircea Geoană, Sorin Oprescu, Călin Popescu-Tăriceanu? Corneliu Vadim Tudor? Adrian Năstase? Ion Ţiriac? Există o disperare a celor care nu-l mai vor pe Băsescu. Disperarea că nu-l mai vor şi disperarea că niciunul dintre cei enumeraţi mai sus nu are şanse reale. O disperare la pătrat, deci. Una de înţeles. Oricât s-ar strădui fanii „soluţiei Oprescu“ să susţină contrariul, primarul din Bucureşti a ajuns deja pe treapta de sus a puterinţei (şi asta, probabil, încă dinainte de luna iunie, anul 2008). Este, atunci, Traian Băsescu vârful a ceea ce poate produce societatea românească? Nu cred. Este actualul şef al statului vârful a ceea ce pot produce partidele din România? Nici asta nu cred. Atunci? De ce e un aşa imens pustiu? De ce aşa de multă resemnare? Oricâţi români de valoare au plecat în străinătate, mi-e greu să cred că nu mai există, acasă, alţii capabili să conducă ţara. Dar atunci când e disperare, lipseşte privirea limpede. Iar acum, cei care îi caută înlocuitor lui Traian Băsescu îşi dau seama că le lipseşte timpul. Le trebuie cineva care să fie deja vizibil, să aibă suficientă notorietate şi o imagine excelentă. Sau măcar foarte bună. Atât de bună cât se poate să aibă cineva în România.
Nu e de mirare când discuţia ajunge la „domnul“ străin. Avem nevoie de aşa ceva? Ar putea fi un domn străin mai bun pentru România decât românul Băsescu? L-ar putea bate pe Băsescu? E nevoie, pentru Ţară, ca Băsescu să fie bătut? Ideea „străinului“ ca soluţie miraculoasă la problemele societăţii româneşti nu e nouă. Dacă ar fi mai bine cunoscut, Carol I ar fi trecut de toată lumea în Top 3 personalităţi ale României. Mai nou, una dintre poveştile cele mai de succes în politica şi administraţia din România e legată de numele primarului din Sibiu, Klaus Johannis. Admiraţia necondiţionată a românului pentru lucrul nemţesc i-a făcut pe mulţi să se gândească să-l atragă pe Johannis în politica de la Bucureşti. N-a ţinut. Acum e rândul altcuiva.
De la începutul anului, Raed Arafat aproape că ne-a fost vârât în ochi. Secretarul de stat din Ministerul Sănătăţii este singurul demnitar din aparatul central (în afară de ministrul justiţiei) care a fost preluat de noua putere. E, deja, un model, total diferit de al politicienilor români. El n-a promis nimic. A făcut. Mulţi dintre dumneavoastră ştiţi povestea de succes a serviciului SMURD.
L-a secondat (sau l-a mânat) pe ministrul Ion Bazac la fiecare acţiune în forţă de până acum (demiterile de la spitalele din Giurgiu, Urziceni, Slatina), l-a susţinut pe ministru de la înălţimea autorităţii lui profesionale. Acţiunile în forţă ale omului-SMURD devenit om de birou şi, mai nou, organ de control şi pedeapsă, au fost aplaudate de cei mai mulţi. (Mai puţin de cei pedepsiţi.) Aplauzele, când se înmulţesc, dau idei politice. Iar atunci când un Obama mioritic are deja o imagine excelentă, tentaţia e mare. Vreţi un Obama preşedinte? Raed Arafat are stofă. Are şi voie, locuieşte în România, e cetăţean român de zece ani. Dar eu cred că are altceva de făcut.
Recomandările noastre
