Grosul românilor a aflat despre SIDA din filmul „Philadelphia” (1993).
Ca de obicei, impactul unui film hollywoodian a fost mai mare decât realitatea de sub ochi; în aceeaşi perioadă, eram confruntaţi cu o latură hidoasă a moştenirii ceauşiste: mii de copii infectaţi cu virusului HIV în spitalele comuniste.
Pe atunci, seringile de unică folosinţă erau socotite un moft. Se dona sânge fără analize preliminare (studenţii de pe vremea lui Ceauşescu îşi amintesc de motivarea absenţelor pe bază de donat sânge). Iar în orfelinatele anilor ‚80, cei mai mulţi copii erau cu adevărat abandonaţi, fără de speranţă, în voia sorţii, ca într-o teribilă lege a junglei în care supravieţuiau doar cei mai puternici şi mai norocoşi.
În asemenea condiţii, rezultatele analizelor care au început să fie făcute după 1990 au fost şocante: mii de copii nevinovaţi fuseseră însemnaţi cu un virus cu care, într-o lume civilizată, n-ar fi trebuit să se întâlnească. Sistemul medical ceauşist n-a plătit niciodată pentru această crimă. Au plătit însă toţi acei copii care s-au aflat condamnaţi şi n-au ştiut de ce. Fiecare e o poveste în sine, o dramă consumată în tăcere, o versiune dureroasă a întrebării „de ce?”. Unii au fost abandonaţi după ce s-a aflat blestemul din sânge. Abandonaţi de părinţi, de colegii de la şcoală, de profesori, de comunităţi, lipsiţi de speranţă. Au fost priviţi cu prejudecăţi, cu teamă, cu repulsie, cu dispreţ. Ca şi cum ei n-ar fi fost victime, ca şi cum ar fi fost de vină.
Dar toate poveştile de viaţă, oricât ar fi de dureroase, au în ele ceva bun. E jumătatea de pahar pe care o vede optimistul. E acel „binele învinge” în care trebuie să crezi până la capăt. Povestea aşa-zisei „generaţii HIV” e un exemplu că aşa e. De obicei, când afli că a mai apărut un ONG care, spui, se ocupă, „chipurile”, de copiii abandonaţi, de copiii seropozitivi, primul gând al trăitorului în cinicul an 2009 e acela că, iată, mai sunt unii care au pus mâna pe vreo finanţare babană. Şi treci mai departe sau, dacă e în perioada Sărbătorilor, când, nu-i aşa, trebuie să fii pios, faci o mică donaţie.
Şi totuşi. Lupta cu boala, cu prejudecăţile, cu răutăţile, cu soarta a meritat să fie purtată. Priviţi cifrele: în evidenţele Ministerului Sănătăţii se află acum ceva mai mult de 9.300 de persoane infectate cu HIV (inclusiv consumatori de droguri). Peste 7.000 au împlinit deja 14 ani, urmează tratamente moderne, sunt ca şi sănătoşi (dar, vai, poartă boala în ei...). România, aşa peticită cum e ea, a reuşit să treacă peste şocul de la începutul anilor ‚90. Numărul infecţiilor din spitale tinde spre zero. Raportat la situaţia postceauşistă, e ceva colosal. E decent şi raportat la situaţia din Europa. Societatea e încă imatură, încă nu-i acceptă cu braţele deschise. Dar nu mai e un teren arid.
Pentru cineva obişnuit să identifice răul, să-l scoată la lumină, e o surpriză să descopere lucruri bune, optimism, mai ales acolo unde te aştepţi să afli durere. Căci, în povestea generaţiei HIV au intervenit oamenii: o mână de medici şi de psihologi ici, una de asistenţi sociali colo. Sau nişte părinţi puternici, sau nişte copii curajoşi. Ori, pur şi simplu, personaje incredibile precum medicul Paul Marinescu, care a adoptat 19 copii seropozitivi pe care i-a crescut ca pe propriii copii şi i-a adus, azi, în prag de Bacalaureat. Numai privind aşa, cifrele din statistici capătă grai.
CITIŢI ŞI:
Generaţia HIV a câştigat lupta cu moartea
Recomandările noastre
