Am 39 de ani şi am terminat maratonul de la Budapesta cu timpul de 4h 6’ şi 47’’. Am făcut asta pentru că-mi place să alerg. Am făcut asta s-o inspir pe fiica mea şi nu numai pe ea să facă mişcare. Sunt nemulţumit că trăiesc într-o lume în care sportul a plecat din viaţa noastră şi s-a ascuns în televizoare.

Tremuram. Întins pe iarbă o priveam pe infirmiera maghiară care, într-o engleză stricată, mă întreba ce distanţă are maratonul. „Şi ai alergat 42 de kilometri?“, mă întreba ea curioasă ca şi cum alergătorii care împânzeau câmpul din jur, întinşi pe sacii din plastic primiţi la linia de sosire, n-ar fi făcut acelaşi lucru. „Te-ai deshidratat!“, mi-a spus asistenta. „Eu nu mă ocup de alergători, ci de spectatori. Trebuie să chemăm pe cineva de la cortul de prim ajutor“, a adăugat ea. Dana, soţia mea, a plecat în viteză la locul cu pricina. Zoia, fiica de 6 ani a Adrianei, o bună prietenă care locuieşte în Budapesta, mă privea intrigată. La fel şi Yvonne, o altă prietenă, care a alergat mai mult ca mine să-mi facă poze pe traseu. De jos din iarbă priveam faţa Zoiei şi aveam senzaţia că un înger a coborât din ceruri să mă salveze. După ce am trecut linia de sosire nu am simţit nimic.

Am lăsat un voluntar să-mi agaţe medalia de gât şi am pornit spre zona rezervată alergătorilor. Acolo, pajiştea din parc semăna cu un câmp de luptă plin cu morţi şi răniţi. Dar era unul mult mai tăcut. Nimeni nu striga şi nu urla de durere. Îţi trebuia energie pentru asta, iar energia lipsea. Unii dormeau, alţii se târau spre mesele de masaj.

Câţiva se trăgeau de degetele de la picioare, care probabil amorţiseră undeva pe la jumătatea cursei. Pe câmpul de luptă nu există femei şi bărbaţi, nu există vârstă, nu există frumuseţe şi nu există măreţie. Sunt doar alergători, transpiraţie şi durere. De fapt, e greu de definit durerea. E mai degrabă un sentiment de sfârşeală.

Ţi-e sete şi nu ai puterea să bei, ţi-e foame şi nu poţi să mănânci, vrei să te mişti şi nu ai puterea s-o faci. Eşti la marginea morţii şi ştii că salvarea depinde doar de forţa de refacere a corpului tău. Un corp pe care nu mai poţi să-l controlezi. Nu acum.

Visând la o raţă cu portocale În cortul de prim ajutor, medicul mi-a luat tensiunea, era una de pilot, 12 cu 8, mi-a dat un pahar din plastic în care a pus apă şi două tablete de calciu cu magneziu efervescente. Sfârâiau în pahar şi mă uitam la paturile pline cu maratoniş ti sfârşiţi din jurul meu şi abia atunci am realizat că o cursă începe ca o glumă care are şanse bune să se termine prost. Întins pe patul de lemn, cu un efort epuizant, mi-am scos medalia ascunsă sub bluza de trening şi am aşezat-o la vedere să nu se creadă că am abandonat.  Până şi cadavrele mai au o urmă de orgoliu. Mi-am revenit cam după un sfert de oră. Ajutat de comitetul de sprijin, format din Dana, Adriana, Yvonne şi Zoia, ne-am deplasat spre maşină. Robert, soţul Adrianei, ne aştepta acasă unde gătea raţă cu portocale. Robert e un englez foarte priceput la mâncăruri sofisticate, pasionat de vapoare, istorie şi ceai. Am terminat maratonul pe la ora două după-amiaza.

Am stat întins pe canapeaua din sufrageria Adrianei cam patru ore, iar o dată la 30 de minute mă duceam la baie. N-am reuşit să mănânc raţa cu portocale, pe care o visez o dată la două nopţi de-atunci, ci am mestecat nişte pâine prăjită pe care am întins brânză topită. Mă simţeam ca şi cum cu o seară înainte băusem un litru de votcă. Mahmur, ameţit şi cu o durere adâncă de stomac. Mi-am revenit în jurul orei nouă seara.

M-am urcat într-un taxi şi mă îndreptam spre hotel. După vreo trei kilometri, ca prin farmec, mi-au trecut toate durerile, mai puţin febra musculară şi, gândindu-mă la raţa cu portocale rămasă în urmă, mi s-a făcut o foame de parcă nu mâncasem de un an. Când am ajuns la hotel, am rezolvat rapid problema. Noaptea am dormit destul de bine. A doua zi m-am dus la cumpărături. Aveam nevoie psihic de o cămaşă măsura „M“.

Un apaş în Piaţa Eroilor Am ajuns în Piaţa Eroilor din Budapesta, locul startului, în jurul orei nouă dimineaţa. M-am trezit la şase jumătate. Îmi pregătisem totul cu o seară înainte şi, ca un apaş care se pregăteşte de confruntarea finală, m-am echipat şi mi-am făcut rucsacul. Am coborât în restaurantul hotelului şi am luat micul dejun. Nu mai ştiu ce-am mâncat, dar cred că acea masă a fost o greşeală. În restaurant erau numai alergători. Şapte cu totul. Echipaţi, alţi apaşi pregătiţi de luptă. În Piaţa Eroilor era deja lume. La nouă şi jumătate se dădea startul în cursa populară de şapte kilometri. Aveam senzaţ ia că un oraş întreg a decis în acea duminică însorită de sfârşit de septembrie să alerge. Am găsit o bancă. M-am aşezat. Nu voiam să-mi obosesc picioarele. Încălzirea urma s-o încep la nouă şi jumătate şi ţinea 20 de minute. Programasem totul.

În jurul meu erau mulţi care alergau şi făceau mişcări de încălzire. Nu aveam emoţii. Simţeam că pot termina cursa dacă nu intervenea ceva nepră- văzut. Iar neprevăzutul mi-l reprezentam printr-o accidentare. Peste mai puţin de trei ore am înţeles că destinul unei curse depinde de mult mai puţin.

Armata dezbrăcată Venise timpul să-mi dau treningul jos şi să rămân în echipamentul de alergare. Ne-am îndreptat spre o zonă verde, situată în vecinătatea aleii de pe care se dădea startul. Era plină de alergători şi însoţitorii lor. M-am dezbrăcat. Am rămas în tricoul şi şortul lycra, cel mai bun echipament de alergare pe care l-am putut achiziţiona din România şi nu cu puţini bani. Numărul 4.219 era prins în faţă sub numele ziarului „Evenimentul zilei“, cotidianul a cărui conducere a fost de acord să mă sprijine în acest proiect „nebunesc“ la vremea când l-am propus. Pe spate aveam o inscripţie care-i anunţa pe cei din jur că alerg primul maraton. Nu înţelegeam, în timpul cursei, de ce unii alergători mă băteau pe spate şi-mi strigau: „Good run“. Mă uitam la cronometru şi la viteza cu care treceau pe lângă mine şi mă gândeam că o alergare bună înseamnă altceva.

Inscripţia era, mai degrabă, pentru personalul medical. Startul s-a dat la ora zece. Eram poziţionat în zona celor care-şi propuneau să termine cursa în patru ore sau mai pu- ţin. Am încercat să-mi păstrez simţul realităţii. Timpii din perioada de antrenament îmi spuneau că o să-mi fie greu să cobor sub patru ore, iar, la maraton, minunile au mai degrabă iz de dramă. În prima jumătate am alergat excelent, kilometrii mi se păreau mai „scurţi“ şi era o zi însorită. Cred că la nivelul asfaltului a fost o temperatură de maximum 28 de grade Celsius. La o cursă cu 3.500 de alergă tori, în niciun moment nu eşti singur. Chiar şi în jumătatea plutonului se aleargă, nu glumă. Circulaţia în oraş fusese oprită, iar tăcerea alergătorilor era impresionantă. Semănau cu o armată pornită să cucerească ceva, dar, din grabă, îşi uitaseră armele acasă şi erau cam dezbrăcaţi. Din când în când, liniştea era spartă de strigătele de încurajare venite de pe margine sau de tobele muzicanţilor plasaţi pe traseu, care, prin muzică, te ajutau să-ţi regăseşti ritmul. Dispari în 30 de secunde Ce se întâmplă cu alergătorii după jumătatea cursei n-o să vedeţi niciodată în fotografiile şi în filmele de promovare ale maratoanelor. E momentul adevă- rului, acolo se vede cât de antrenat eşti, cum poţi să suporţi crampele musculare, cât de puternice sunt picioarele şi cum faci faţă neprevăzutului, cum ar fi o cruntă durere de stomac. A început la kilometrul 23. Am fost surprins pentru că nu mi se mai întâmplase niciodată în timpul antrenamentelor. Mă lua cu frisoane şi-mi venea să mă întind pe jos şi să-mi strâng genunchii la gură, dar trebuia să alerg. Niciun moment nu m-am gândit că aş putea abandona din cauza stomacului. Printre paşi şi crampe mă gândeam la ce mi-a provocat durerea şi singurul lucru care mi-a trecut prin minte a fost faptul că nu eram obişnuit cu apa de la punctele de hidratare.   Am luat decizia să nu mai beau decât lichidul electrolitic portocaliu, servit în pahare din plastic. La primul pit-stop, WC-urile erau ocupate. Am fost nevoit să aştept, alergând încă patru kilometri pentru a-mi rezolva problema. Am făcut-o contracronometru şi a durat în jur de 30 de secunde. Ajunsesem la kilometrul 28 şi am decis să nu mă mai gândesc la timpul în care voi termina cursa. Să mă concentrez doar să trec linia de sosire.   În jurul meu începuseră durerile musculare. Un alergă tor s-a oprit şi şi-a înfipt un ac în muşchi să scape de un cârcel. Un altul a început să facă exerciţii de relaxare pe marginea drumului. O alergătoare din faţa mea a început să şchiopăteze şi, brusc, şi-a dus mâna la şale. Am depăşit-o, încercând să fac pace cu stomacul care îmi trimitea în creier o durere surdă şi constantă. O legumă prin iad Din punctul meu de vedere, călătoria prin iad a durat şapte kilometri, începând la borna cu numărul 33 şi terminându-se când am văzut-o pe cea de-a 40-a. Atunci mi-am dat seama că voi termina. În iad e într-adevăr foarte cald şi ţi-e foarte sete. Dar cred că cel mai subtil lucru de-acolo e că, pe lângă sfârşeala infinită în care vezi moartea ca pe-o izbăvire, nu-ţi mai poţi controla trupul. Mişcarea e un pariu, e ceva care ţine de inerţie sau de voinţa altcuiva.   Creierul urlă că nu mai poţi: „Eşti o legumă! Uită-te la tine, abia te mişti! În cursa asta îţi vei găsi sfârşitul. Ai vrut maraton, ia maraton!“ Ai da orice să nu mai auzi urletele creierului, îţi vine să plângi, dar nu ai lacrimi, iar zgomotul strident al sirenelor de la maşinile de salvare îţi amintesc că nu eşti singur prin iad. Îi vezi pe cei din jurul tău cum se opresc, iar o voce pierdută şopteşte stins: „Aleargă! Aleargă! Poţi să termini cursa!“ Dar cine s-o mai audă?   Pe marginea şoselei, oamenii strigă la tine, aplaudă şi te încurajează. Îmi las privirea în pământ, mă uit la încălţări, rugându-mă de picioare să nu se oprească. Mă doare tot - capul, stomacul, vârful degetelor. Bătăturile din ciorapii uzi zvâcnesc pline de sânge, dar nu-mi mai pasă. E cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viaţa mea şi, undeva în zare, văd borna pe care scrie 40. E ca sărutul unui înger.

Zgomotul din creier se opreşte, iar vocea firavă se aude puternic, tot mai puternic: „Vei termina cursa!“. Pe ultimii doi kilometri mă mişc mai vioi, intru în parc, iar umbra copacilor mă împresoară ca o binecuvântare. Cursa se apropie de sfârşit. Sunt în linie dreaptă. Zoia mă priveşte de undeva din mulţime şi-mi face cu mâna. Crainicul strigă un nume pe care-l recunosc cu greu ca fiind al meu şi ţara. Ridic un braţ în sus.

Trec linia de sosire şi un voluntar îmi agaţă medalia de gât. Am reuşit! Ar trebui să plâng. Ar trebui să râd. Un gras care avea o sută de kilograme a terminat maratonul după un antrenament de şase luni. A naibii reţetă de slăbit. Să- rut medalia, iar Zoia îmi aduce steagul României. Mi-l pun pe spate cum am văzut la televizor că procedează campionii adevăraţi. Se face frig! Foarte frig!