Scenaristul lui David Lynch, care filmează în România alături de Marcel Iureş, vorbeşte despre originile sale româneşti.

Pe un colţ de portbagaj, aşezat pe un scăunel, Barry Gifford ia o gustare rapidă, între două cadre: grătar. Un maidanez îi dă târcoale, se aud în continuu avioane – „poate e război şi noi nu ştim”, glumeşte. Pentru scenaristul lui David Lynch, în curtea Institutului „Ana Aslan” se încheie episodul românesc al unei căutări care a durat întreaga sa viaţă. „Marele său mister”, cum şi-a numit părintele (un gangster din vremea lui Al Capone) în cartea pe jumătate autobiografică „Tatăl Fantomă”, venea de undeva din Bucovina. De această descoperire a avut parte acum şase ani, într-o călătorie prin România pe care şi-o aminteşte ca pe „cea mai grozavă aventură pe care ţi-o poţi imagina”. Aşa a ieşit o nuvelă, „Almost Oriental”, şi acum un film cu titlul „Tatăl Fantomă”, regizat de Lucian Georgescu, în care Marcel Iureş e protagonist. Filmările s-au încheiat astăzi, cu o secvenţă a „confruntării”, singura în care apare Gifford, alături de Iureş.

Prieten bun cu David Lynch (a scris scenariile la „Wild at Heart”, premiat cu Palme d Or, „Lost Highway” şi „Hotel Room”), Francis Ford Coppola, Gus Van Sant sau Javier Bardem, Barry Gifford (62 de ani) pregăteşte în Statele Unite şi un film cu Morgan Freeman în rolul principal, „The Old Days”. Despre viaţa sa a fost regizat deja un documentar, iar în Statele Unite e aclamat drept unul dintre cei mai influenţi scriitori, cărţile fiindu-i traduse în 28 de limbi. Cu Lynch ar mai face un film, spune scenaristul, într-un interviu acordat EVZ, dacă acesta din urmă n-ar fi atât de prins cu predicatul meditaţiei transcedentale. În Bucureşti, l-a intrigat la culme un singur lucru: „Care-i treaba cu gogoaşa aia înfiptă în obelisc din Piaţa Revoluţiei? Cine a făcut chestia aia? Ce vrea să însemne? Îmi poate spune cineva?”.

INTERVIU

EVZ: „Tatăl-Fantomă” e pe jumătate autobiografic. Cum v-aţi descoperit rădăcinile româneşti? Barry Gifford: Când eram în Cluj, acum şase ani, Lucian s-a apropiat de mine şi m-a întrebat de ce am venit acolo (eu trebuia să dau trofeul TIFF), pentru că citise într-un interviu povestea mea. Acceptasem să vin şi dintr-un alt motiv. Tatăl meu a fost dintotdeauna un mister pentru mine, la fel şi originile sale. Cu câţiva ani înainte, fusesem la primăria din Viena, să caut documente despre data sa de naştere. Însă ele nu existau, el nu era trecut nicăieri. De aceea am tras concluzia că se născuse undeva în Austria şi ajunsese apoi, cu familia, în Viena. Între timp, descoperisem casa în care a locuit cu părinţii lui, până în 1918, când au plecat spre America. De unde veniseră totuşi ei? Am hotărât, cu prietenul meu, Vinnie, că vom face o călătorie prin fostul Imperiu Austro-Ungar, până în Bucovina. În acest context a apărut Lucian Georgescu la hotelul meu, cu propunerea: „Eu vă duc!”. Nu-l cunoşteam deloc, abia îl văzusem. Aveam la dispoziţie 30 de secunde de gândire, pentru că maşina era deja închiriată şi parcată pentru mine! „Ok!”, am spus. Aşa că am luat-o prin Transilvania spre Bucovina şi am făcut nişte cercetări. Am găsit o femeie care cunoştea foarte bine istoria acestor familii vechi evreieşti şi ne-a spus că bunicii mei n-ar fi putut veni decât din Suceava sau Siret. O chema Tania, ca pe personajul din film. Şi Tania a venit cu noi în Siret, unde ne-a dus la un bătrân care avea cheile de la sinagoga din oraş. Era abandonată de zeci de ani, însă ceea ce am găsit acolo părea ireal. Razele soarelui care intrau prin ferestre, praf şi, în fundal, un zid imens cu numele tuturor celor ce contribuiseră la ridicarea sinagogii. Şi pe zid era numele bunicului. A fost un şoc! Tot ce ştiam până atunci despre familia tatălui meu e că, în Chicago, fusese implicată în crima organizată.

Şi tatăl dvs.? Scriaţi despre el că e marele dvs. mister şi că a făcut parte din mafie. A lucrat pentru Bugsy Siegel şi Meyer Lansky. Nu era unul dintre peştii mari, nu cred. Însă făcea parte din mafie. I-am cercetat dosarul la FBI şi la poliţie, pentru că voiam să aflu câte ceva. L-am numit „tatăl-fantomă” pentru că nimeni nu voia cu adevărat să vorbească despre el. Nu aflam decât un pic de aici, un pic de acolo, nimic substanţial. Nu că le-ar fi fost ruşine oamenilor să-mi povestească, ci pentru că exista această regulă tacită „Despre asta nu se vorbeşte”. Când eram mic, îmi amintesc că tatăl meu se întâlnea cu mafioţi faimoşi şi părinţii mei călătoreau des din Chicago în Las Vegas, Miami şi New York. Am crescut în Florida şi Havana, Cuba. Tatăl meu avea un apartament în celebrul Hotel Nacional.

Deci făcea afaceri în Cuba. Meyer Lansky avea Cuba la degetul mic. Apoi a venit revoluţia şi ne-am întors în Chicago, unde am făcut liceul. La 40 de ani după aceea m-am întors în Havana şi am vizitat Hotelul Nacional, am trecut prin toate locurile în care copilărisem. Apoi am scris o carte, „Memories from a sinking ship”, despre perioada cubaneză.

Înseamnă că aţi pornit în căutarea tatălui din Cuba până în România. Iar ultima e prezentată în sinopsis ca o ţară misterioasă şi ciudată... Lucian m-a dus prin toată Bucovina, am fost prin munţi, prin sate, ne-am pierdut, am dat de lupi, urşi, a fost cea mai grozavă aventură pe care ţi-o poţi imagina! Cea mai uimitoare parte a vizitei mele în România a fost Bucovina. E fascinant ce găseşti acolo: rămăşiţe din epoca lui Ceauşescu, fabrici dezafectate, care aduc cu nişte stafii, şi un peisaj care seamănă cu cel din munţii Sierra. Acum înţeleg de ce s-a filmat aici „Cold Mountain”, pentru că peisajul poate fi de oriunde. Ţara asta e minunată. Le spun asta tot timpul oamenilor. Asta a fost marea mea descoperire. Apoi m-am întors acasă, în San Francisco, şi am scris o nuvelă numită „Almost Oriental”. Asta pentru că, înainte de a pleca în România, Andrei Codrescu, care-mi este prieten de peste 30 de ani, mi-a descris ţara asta exact aşa: „O să ţi se pară foarte interesantă. E aproape orientală”. Iar Lucian mi-a propus apoi să facem un film şi l-a înscris la CNC.

Şi n-a primit bani iniţial... V-a surprins? În State, v-ar fi rugat să-i luaţi. Nu m-a surprins, dimpotrivă, m-a amuzat! Lucian mi-a trimis chiar un articol din ziarul dvs. în care scria „Câştigător de Palme d Or, respins de CNC” parcă. Îl am şi acum pe perete! Nu mă gândisem prea mult la asta, oamenii îmi cumpără scenarii din toată lumea, era doar unul dintre ele. Însă apoi s-a rezolvat, ne-au dat banii. Şi Lucian m-a întrebat dacă poate folosi titlul cărţii mele, „Tatăl-Fantomă”, pentru că îi plăcuse foarte mult.

Deci filmul nu e o adaptare a cărţii dvs. de memorii? Nu, dar se inspiră din ea, pentru că acolo am scris despre tatăl meu. Întreaga călătorie e descrisă în „Almost Oriental”. Scenariul are însă şi destulă ficţiune, personajul are o relaţie cu cineva, ceea ce nu s-a întâmplat în realitate.

Nimeni din familie nu v-a vorbit niciodată de România? Tatăl meu a murit când eu aveam 12 ani, în 1958. El avea 48 şi era cu 20 de ani mai în vârstă decât mama, care m-a crescut. Deci tot ce am aflat despre familia tatălui meu a fost prin ea. Bunicul meu, în schimb, a murit la 90 de ani, dar n-a vorbit niciodată despre vechea sa ţară.

Curios... Nu e deloc curios. Ei ajuns în State în 1918, în timp ce în Europa evreii începeau să fie izgoniţi. Probabil nu voiau să-şi amintească de trecut. O să-ţi spun însă ceva cu adevărat ciudat: eu şi Vinnie suntem prieteni de când ne-am întâlnit prima dată, pe la 12-13 ani, eram copii. Îi ştiam părinţii: tatăl lui era din Napoli, mama lui era rusoaică ortodoxă. El susţinea mereu că familia mamei lui era din Rusia, însă a descoperit, cu vreo doi ani înaintea mea, că venea din aceeaşi zonă ca şi tatăl meu, din Bucovina! E remarcabil! Glumeam că, probabil suntem verişori! Numele de familie era Duda, pe el îl cheamă de fapt Vincenţiu Duda, după mama sa. Ce stranii coincidenţe în ultimii ani! E o nebunie!

Cu atâtea coincidenţe şi mistere, va ieşi un film noir, în stilul David Lynch? Nu. Poate cu excepţia scenei cu baia turcească, în care şapte femei grase stau în bazin şi una dintre ele, fără să rostească un cuvânt, îl conduce pe Marcel în apă! I-am spus lui Lucian că dacă nu o filmează, ăsta nu e film! (râde) Dar ăsta nu e doar David Lynch. Nu uitaţi că multe dintre scenele regizate de el sunt scrise de mine. El o face în stilul său. Aştept să văd ce stil are Lucian Georgescu. Primele secvenţe pe care le-am văzut arată foarte bine, ceea ce mă bucură.

Au trecut destul de mulţi ani de la ultimul film făcut împreună cu Lynch. Mai aveţi în plan vreo colaborare? Depinde ce fel de film vrea să facă David. Din păcate, el este foarte ocupat acum cu meditaţia transcedentală şi cu fundaţia pe care o conduce. Călătoreşte prin lume ca să predice meditaţia transcedentală, e un fel de religie. Noi am rămas prieteni. Ultimul lui film, „Inland Empire”, e o întoarcere la ce voia el iniţial, e un film mai experimental, mai autoreferenţial şi mai puţin popular. Însă e un mare artist, care-şi concepe filmele ca pe un fel de tablouri. Aparţine mai mult lumii artei decât cinema-ului, părerea mea. Întotdeauna găsesc lucruri uimitoare în filmele sale.

Din afară, pare şi cea mai reuşită colaborare a dvs. cu un regizor. Nu ştiu ce să spun. De exemplu, la Cinema Odeon se joacă piesa „Camera de hotel”, pe care nu aş fi scris-o, dacă nu m-ar fi rugat David Lynch. Am colaborat excelent şi cu Matt Dillon, la „City of Ghosts”. Era pentru prima dată, din 1964 încoace, când un film american era filmat în Cambodgia. O producţie foarte dificilă, pentru că nu exista infrastructură, nimic, trebuia să-ţi aduci tu becuri. Arăta precum Cuba în anii ‘90. Mi-a plăcut mult şi lucrul cu Francis Ford Coppola pentru „On the Road”, care nu s-a mai făcut în cele din urmă. Şi cu mulţi alţii. Încerc să colaborez numai la filme care se anunţă deosebite. Nu-mi place să fiu în industria filmului. Eu sunt scriitor şi, deşi mi s-a propus de foarte multe ori să regizez, am refuzat. Chiar recent am refuzat.

E vorba de istoria lui Jack Black? Exact. Nu-mi convine regizorul pe care l-au ales, nu-mi plac modificările făcute la scenariul meu, aşa că am decis să mă retrag. Şi Willem Dafoe, care urma să aibă rolul principal, s-a retras din film.

Care ar fi prima dvs. condiţie pentru a accepta lucrul la un film? Dacă eu cred în  talentul regizorului, mă bag. Dacă nu, nu. Chiar acum se pregăteşte un film după un scenariu de-al meu, se cheamă „The Old Days”, cu Morgan Freeman. Acţiunea are loc în Cuba, iar filmul e regizat de fraţii de culoare Albert şi Allen Hughes, cei care au făcut „Menace to Society”, „Dead Presidents” şi „From Hell”, cu Johhny Depp. Tocmai termină de filmat „The Book of Eli”, cu Denzel Washington. Îmi plac foarte mult, şi dacă şi Morgan merge până la capăt, se va face filmul. Ştii, în lumea filmului nu am nici o certitudine până nu văd filmul pe ecran. Şi nu mă bag în nici un proiect până nu văd banii. Până acum am fost norocos cu filmele. Chiar şi cu „Perdida Durante”, care l-a făcut pe Javier Bardem star în Spania. Acum e celebru în toată lumea, iar mie îmi place la nebunie cum joacă, îmi e prieten bun. Îl ştiu de când avea 24 de ani. Acum câţiva ani, când locuiam cu o actriţă italiană, la Roma, Laura Morante, Bardem a jucat alături de ea în filmul lui John Malcovitch, „The Dancer Upstairs”. Aşadar, lumea filmului e foarte mică şi adesea „incestuoasă”.

POVESTEA TATALUI FANTOMĂ

Marcel Iureş, profesor la Stanford University

„Trilogia Fantomei”, care mai anunţă două continuări – „Amintirile din casa-fantomă” şi „Întoarcerea în Transilvania” – îl va angaja pe actorul Marcel Iureş în proiect încă cel puţin doi ani. Iureş are rolul lui Robert Botto, un profesor la Stanford University, care porneşte într-o călătorie pe urma fraţilor Traum - un scriitor şi un mafiot din Chicago– după ce descoperă printre hârtiile scriitorului câteva documente intrigante. Decanul universităţii (Barry Gifford, într-o apariţie episodică, filmată zilele acestea într-o încăpere plină de cărţi la „Ana Aslan”),  încearcă în zadar să-l oprească. „Povestea lui Barry Gifford e axa, tulpina pe care au crescut scenariul şi filmul ăsta. Îmi place foarte mult povestea, de asta am şi acceptat rolul. Personajul meu seamănă cu foarte mulţi dintre noi. Extrapolând, e un complex al tatălui. De data asta, el a venit prin Gifford, care are o biografie în centrul căreia se află tatăl său. Însă am descoperit că e valabilă pentru toate naţiile, toate triburile nevoia de a şti când, cum şi de ce a fost aşa cum a fost familia ta. Nu e nici o filosofie la mijloc, e o nevoie organică”, spune Marcel Iureş.

„La haiducie” prin Bucovina

Protagonistul trece prin Viena, apoi Transilvania şi Bucovina, 50% dintre scenele acestui road-movie fiind filmate în exterior, la Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei şi Brăila, timp de cinci săptămâni, în octombrie-noiembrie 2008. Echipa a avut „bafta nebună” a unei toamne superbe, spune directorul de imagine Liviu Marghidan, care a inventat între timp şi o sintagmă ce a avut parte de o scurtă carieră în echipa de filmare: o scenă „acronologic dislocată”.

„Ne-am trezit, cum zice filmul, pe drum. La haiducie. S-au găsit soluţii mergând, în autobuz, cu maşina, pe jos. Vedeam un peisaj mai frumos, opream. Că ne era frig, că ne era foame, nu conta. Pleca soarele, venea ploaia. Fiecare zi conta. Am avut însă noroc de o toamnă minunată. Culmea e că România a ajuns aşa, un simultan, un puzzle de timpuri istorice. Brăila e America din 1921. Dacă filmezi ceva cu Al Capone, aia e. Şi oamenii din maşinile luxoase sunt toţi Al Capone, din cap până în picioare”, povesteşte Iureş. Tot Liviu Marghidan a evoluat şi în câteva „cascadorii”, filmând în hamuri de alpinist pe capota unei maşini. Câteva scene au fost turnate la Budapesta şi ultimele la Bucureşti. Din distribuţie mai fac parte Mimi Brănescu, Mihai Constantin, Mihaela Sîrbu şi Valer Dellakeza.

Filmul va fi lansat în toamnă

Între timp, scenariul a cunoscut destule modificări. „Barry a tot schimbat replici, improvizează mult, chiar foarte bine, îmi place”, spune Lucian Georgescu. „E un film care a fost lăsat la dospit mulţi ani, a trecut prin multe faze, multe versiuni până s-a copt. Eu am fost, într-adevăr, de la început, în aluatul ăsta”, adaugă Marcel Iureş, care se va dedica Teatrului Act în următoarea perioadă. „Tatăl-Fantomă” e, de altfel, unul dintre puţinele filme româneşti în care a apărut în ultimii ani. „Am citit destul de multe scenarii, nu ale noului val însă. Nu aveam unde să intru acolo. Tot ce am făcut a fost să aleg din masa aceea ceva rezonabil. Bine, n-au ieşit capodopere, dar mă mângâi eu cu gândul că au fost rezonabile”, adaugă Iureş, singurul actor român care a jucat alături de Johhny Depp sau Nicole Kidman.

„Tatăl Fantomă” e produs de Generic Audiovizual Romania şi Von Vietinghoff Film Productions din Germania, cu sprijinul CNC. Filmul va fi lansat cel mai probabil în toamnă.

„Dorinţa de a reuşi e uneori e mai tare decât opera”

Despre tinerii cineaşti români, Marcel Iureş nu crede că formează încă o generaţie. „Tinerii cineaşti pur şi simplu se exprimă onest, la nivelul lor. Dar n-aş zice că e o nouă generaţie. O generaţie ţine, demografic, 28 de ani. Eu ar trebui să văd, în termenul ăsta, un sistem de a face film, un tip de limbaj prin care te exprimi, o temă pe care o întorci pe toate feţele, o storci de toate nuanţele şi toate zemurile, plus o carte despre asta, o teorie. Şi asta măcar 25 de ani. Însă nu cred. E adevărat, toate cam seamănă, toate sunt în dosul blocurilor, dialogurile seamănă, chiar maniera de a tăia e aproape aceeaşi. Dar nu lipseşte deloc de acolo intenţia onestă de a se exprima, dorinţa de a reuşi – uneori e mai tare decât opera. Şi au o stare, o realitate. Sunt mânioşi, supăraţi, scuipă, neagă sau ţin o oglindă în faţă. Dar e un nivel mic, pasiv. Nivelul înalt e cel al provocării, însă n-am ajuns până acolo. De banii ăştia, ei se joacă serios de-a filmul. Adică fac tot ce pot. Provocarea aici vine şi verifică dacă asta e tot ce pot. Pentru că e o provocare să ai 5 milioane de dolari în loc de 300.000 de euro. Regizorii noştri sunt un fel de factotum, provocarea e să se creeze şi o piaţă”.