Florian Bichir: "Sarbatorile sunt un prilej nu doar de bucurii, de petrecere si de chef, ci si unul de reflexie, de cugetare."

Cu mirosul de Sarbatori in nari, devenim brusc mai buni. Suntem dispusi sa facem fapte bune, devenim generosi. Ni se deschid baierele sufletului, dispar rautatea, micimea omeneasca, suntem atinsi de aripa pura a divinitatii.

Dar oare e destul? Ne poate ierta Dumnezeu pacatele facute de-a lungul anului numai ca intindem un covrig sau cativa gologani unui cersetor? Ca alinam foamea unui pensionar care, demn, cu privirea pironita in asfalt, tanjeste dupa un colt de paine?

„Numele de crestin obliga” e o vorba mare a unui prieten de-al meu. Cuprinsi de un mimetism turbat, ne aducem aminte de Dumnezeu, de nevoia de a face fapte bune numai in prag de Sarbatori. Da, suntem niste crestini de duminica, ce bifam  faptele bune uitandu-ne cu coltul ochiului spre cer, de parca Dumnezeu ar fi contabil.

A fi generos si sensibil la necazurile semenilor nostri este astazi un handicap. O dovada de slabiciune, de neadaptare la jungla in care traim. In „gradina Maicii Domnului” darnicia este reprezentata de un Gigi Becali care baga instinctiv mana in buzunar numai cand este orbit de camerele de televiziune. Sau de vreun politician care nu ajuta, ci da de pomana. Ca unor slugi nemernice, unor oameni de nimic, suflete care fac degeaba umbra pamantului. Si care, daca nu ar reprezenta un vot, nici n-ar merita bagate in seama.

In tara in care Biserica ocupa primul loc in sondajele de opinie in privinta credibilitatii se moare de foame. Zac semeni de-ai nostri la colt de strada, martori ai nemerniciei si indolentei noastre. Iar noi, ipocriti, continuam sa ne batem cu caramida in piept ca suntem crestini. Ca ne pasa...

Asta a reusit sa faca comunismul, bolsevismul turbat care s-a revarsat peste noi: ne-a ucis bunatatea din suflete, ne-a operat de sentimente. Ne-a inoculat ura si gena de supravietuitor cu orice pret. Chiar calcand peste cadavre, peste orice, fie ca se numeste onoare, caracter, demnitate.

A vorbi despre semeni de-ai nostri aflati in necaz nu este demagogie sau populism ieftin asa cum cred unii imbuibati, carora li se rup curelele de la nadragi de cat au furat in aceasta tara. Sau care nu mai pot articula cateva cuvinte de slanina stransa-n obraji, aidoma porcusorilor de Guineea.

O tara civilizata are cultul donatiei, al ajutorului semenilor napastuiti, al bunului samaritean. In Romania, rautatea si egoismul au atins cote incredibile. „Sa moara capra vecinului” e deja o gluma. Pentru ca ne bucuram de raul altuia, jubilam la suferintele aproapelui, nechezam la durerea celuilalt...

Nu sunt un amator al pomenilor televizate, al emisiunilor care fac audienta din sentimente si bani din emotii. Sunt picaturi intr-un ocean, dar cred ca Mihaela Radulescu, Floriana Jucan, Andreea Marin, prin gesturile pe care le fac, s-au apropiat mai mult de cer. Sau au o treapta in plus fata de noi pe scara care duce spre rai. Pentru ca faptele bune ne mantuiesc, nu contul, numarul de vile si masini „bengoase”.

Sa ai inima nu este o slabiciune, nu-i o boala incurabila. Se numeste a fi om.