Naţionalismul, ca ideologie, nu moare niciodată, se transformă.
Într-un excelent studiu „Naţionalismul: teorii şi articulări politice“ (publicat acum o săptămână în volumul „Doctrine şi partide politice europene“ la Centrul Român de Studii Regionale sub coordonarea lui Ionel Nicu Sava), profesorul Călin Cotoi scrie că, în Occident, naţionalismul a ajuns la forma de „naţionalism banal“, după cum l-a numit, în 1995, Michael Billing. „După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu dezvoltarea statelor bunăstării, în Europa Occidentală apare naţionalismul banal, funcţionând în structuri internaţionale ale statului, mass-mediei şi societăţii civile, care a luat locul naţionalismului explicit, expresiv, al «steagurilor fluturânde». Specific secolului al XIX-lea şi începutului secolului al XX-lea“, scrie Cotoi.
Ziua Naţională de 1 Decembrie a fost un nou prilej de discuţii - din păcate se întâmplă doar o dată pe an - asupra nevoii de naţionalism. Cu atât mai mult cu cât acest termen nu mai poate fi abordat în vechile clişee. Pentru că, odată cu prăbuşirea comunismului, teoriticieni de vază au început să împartă naţionalismul în naţionalism „bun“ şi naţionalism „rău“, invocând însă, de cele mai multe ori, criterii geografice sau culturale pentru a deosebi naţionalismul vestic de cel estic. În Vest, naţionalismul s-ar exprima civic, pe când în Est, etnic - în Apus - politic, în Răsărit - etnolingvistic.
Pe ecranele televizoarelor s-au perindat oameni simpli, dar şi analişti, care afirmau ritos că nu şi-ar da viaţa pentru ţară, că neamul nu le-a oferit nimic. Dând în schimb exemple de naţionalism din alte ţări care li se păreau explicabile: că americanii sunt supermândri tot anul de ţara lor, că îşi pun steagul până şi pe chiloţi. În aceasta stă şi discuţia lansată de Călin Cotoi.
Mulţi dintre români admiră naţionalismul vestic, acel naţionalism banal, care provine din bunăstare. Mai pe româneşte, care trece prin burtă şi care-i face mândri la nivel instituţional: uitaţi ce am reuşit noi, ce bine ne merge... Da, românii admiră prosperitatea vesticilor! Şi resping naţionalismul în formele sale clasice şi datorită faptului că, în ultimele decenii, filonul curat a fost alterat de comununism dând naştere la o bizarerie ideologică: naţional-comunismul. Ce uită mulţi politologici este că naţionalism-comunismul a fost inventat de nimeni altul decât de Stalin. Care, încolţit de maşina de război germană, a reînviat mitul Maicii Rusii, al lui Petru cel Mare, al Rusiei neînfrânte nici măcar de Napoleon. Idee salutară, care l-a şi salvat...
Naţionalismul, ca ideologie, nu moare niciodată, se transformă. De aceea nu cred că aceia care astăzi nu se declară patrioţi, se consideră „operaţi“ de filonul şi sentimentul naţional o fac în cunoştinţă de cauză. Ei se dezic, în fond, de grotescul naţional-comunismului, de propaganda tâmpită a lui Ceauşescu cu voievozi, care le-a poluat sufletul. În ei s-a născut o altă formă de naţionalism, pe care încă nu o pot defini, înecaţi în şabloane. Ia întrebaţi-i, după vreo două luni de străinătăţuri, ce sunt. Şi veţi vedea că vă răspund din toţi rărunchii: român!
Recomandările noastre
