O luxemburgheză şi o belgiancă fac un documentar despre traiul într-un imobil din Drumul Taberei. Luna aceasta, regizoarele se mută în Capitală.

Vecina de deasupra îşi plimbă tocurile, în fiecare dimineaţă, înainte să plece la birou. Şi le plimbă agitat, câte zece minute, până mă scoate din aşternut. Vecinul care stă uşă-n uşă cu mine are un câine care latră doar cu noaptea-n cap. Iar domnul cu care împart peretele drept al garsonierei are mereu ceva de explicat. Îi place să-l audă toată scara, iar când teoria pare prea grea pentru parteneră, trece la practică: jap-jap, două palme.   Nu-i bloc în Capitală să nu aibă gălăgia lui, administratorul care te stresează să-i dai indexul de la apometre - musai pe data de 2 ale lunii -, vreun bătrânel care creşte pisici în casa scării sau vreo familie de manelişti până la moarte.

Poveştile astea, valabile cu precădere în „cutiile de chibrituri“ cu pereţi subţiri, aproape transparenţi, cum nu prea găseşti în afara României, le-au determinat pe două tinere europene să facă un film-documentar despre viaţa la bloc în Bucureşti. Filmul - realizat de o luxemburgheză şi o belgiancă - este abia la început. S-a găsit „blocul-personaj“, dar încă se mai „testează“ locuitorii, în vederea găsirii celor mai bune istorii. „Filmăm specificul realităţii româneşti“ „Blocul A, Scara B“ e numele provizoriu pe care l-au dat proiectului cinematografic An Schiltz şi Charlotte Grégoire. „Personajul“ principal - o matahală gri, ceauşistă, cu zece etaje - a fost şi el reperat. Stă, de ani buni, în cartierul Drumul Taberei. „Cum suntem la început, nu putem spune adresa exactă. Locuitorii nu vor mai fi la fel de naturali...“, se scuză An că nu poate da încă detalii legate de locul filmării.

De ce au ales să pună în documentar poveştile strânse într-un imobil ceauşist? Pentru că nu au mai întâlnit nicăieri locuinţe ca ale noastre. Au avut ocazia să le „probeze“ în câteva rânduri. Aşa şi-au pus în cap să vadă ce-i în spatele decorului, ce încerci să-ţi imaginezi atunci când te plimbi pe străzile Bucureştiului.

„Ideea de a face filmul a plecat de la un altul, despre viaţa rurală din România, pe care l-am făcut în 2006. De astă dată, tema documentarului nostru e urbană. De fapt, tot ce ne dorim e să filmăm specificul realităţii româneşti“, spun cele două tinere. Se mută în sectorul 6   Prima vizită de lucru au făcut-o regizoarele în octombrie 2007, când s-au întâlnit cu „vecini“, dar şi cu antropologi şi urbanişti din Bucureşti. În iunie 2008, s-au reîntors, au căutat repere, au sunat la interfoane, au vizitat mai multe blocuri şi au ascultat poveşti spuse de administratori sau preşedinţi ai asociaţiilor de proprietari. S-au prins deja că „mereu există un conflict legat de femeia de serviciu, un dezacord de ordin financiar între proprietari tineri şi mai în vârstă vizavi de instalarea interfoanelor sau repartitoarelor ori certuri legate de vechiul administrator mafiot“. „Ne vom întoarce în România în această lună, pentru o nouă serie de aventuri. Vom locui în blocul pe care l-am luat în vizor - ceea ce ne pare esenţial pentru a înţelege cât mai bine viaţa la bloc şi obiceiurile locuitorilor. Tot luna asta vom filma şi primele imagini“, spune An. Cinci sau şase „personaje tari“ Demersul tinerelor regizoare e unul lung şi lent. Vor mai întâi să-şi cunoască „vecinii“ şi-abia apoi să pună camera de filmat pe ei. „În următorii doi ani vom face mai multe sejururi în bloc. E important să facem parte din viaţa imobiluluipersonaj şi să ne facem acceptate de locuitori pentru a avea un documentar bun, real“, adaugă Charlotte.

Deocamdată, n-au făcut cunoştinţă decât cu vreo doi locuitori ai blocului în care stau „vreo 170 de bucureşteni“. Dar, înainte de a alege personajele pentru „Blocul A, Scara B“, trebuie să-i cunoască pe toţi locuitorii, de la femeia de serviciu la administrator. „Vom avea cinci sau şase «vecini» în prim-plan. Vor fi personajele-cheie, care definesc viaţa la bloc. Alegerea noastră va fi determinată de mai multe criterii - vârstă, generaţie, apartenenţă socială şi decor interior. Încercăm să punem în film numai personaje tari“, precizează An.

Filmul lui An şi al lui Charlotte se vrea o „radiografie“ a blocului românesc, la 20 de ani de la căderea regimului Ceauşescu: „Ca o tăietură într-un imobil; dăm la o parte faţada gri şi vedem direct în interior“, explică An. „După noi, locuirea uşă-n uşă în aceste imobile e o veritabilă mărturie a repercusiunilor sociale şi economice ale tranziţiei pe care o traversează România. Blocul e un laborator în miniatură al societăţii urbane actuale“, o completează Charlotte.

„ANTECEDENTE“

Au mai turnat un documentar la ţară, în Transilvania

Luxemburgheza An Schiltz a studiat antropologie socială şi culturală la Bruxelles, a călătorit mult în România. An a fost prima dată în Bucureşti în septembrie 1998. Din Capitală, a luat trenul spre Timişoara, unde a participat la cursuri de limba română, la o şcoală de vară. A revenit, apoi, în principal în Transilvania, pentru a culege date în vederea realizării lucrării de doctorat „Vecinătăţile din Transilvania“. În ultimii doi ani, regizoarea s-a întors aici de mai multe ori, în calitate de coordonator de proiecte comune între Sibiu şi Luxemburg, capitalele culturale europene în 2007.   Charlotte Grégoire a vizitat Bucureştiul prima dată în vara lui 2003, după care s-a întors în vacanţe sau în „vizite de lucru“. E licenţiată în antropologie socială şi culturală şi a obţinut masteratul în antropologie vizuală la Universitatea Granada din Manchester.

An şi Charlotte au mai lucrat împreună la filmul „Stăm“, cu care au luat şi premiu la ASTRA Film Fest 2007, la secţiunea România. Pelicula, filmată în Mălăncrav - satul aflat între Sibiu şi Sighişoara, în care Prinţul Charles al Marii Britanii a cumpărat un conac dă- răpănat pe care l-a reabilitat -, urmăreşte destinele a două tinere care au crescut împreună, Ruth şi Natalia, una săsoaică plecată la muncă în Germania, cealaltă de origine romă. Dincolo de povestea şi viziunile celor două tinere se află cotidianul rural românesc.

Regizoarele au prieteni în capitala României, unde au locuit mereu, în centrul oraşului. „Nu mai ţinem minte foarte exact când am auzit prima dată vorbindu-se de Bucureşti. Acest oraş ne părea şi ne pare în continuare foarte îndepărtat şi misterios“, spune Charlotte.

REALIZATOARE. An Schiltz şi Charlotte Grégoire - aici într-o fotografie făcută în vacanţă la Bucureşti - sunt două regizoare pasionate de realitatea cotidiană a României