În ultimul număr al României Literare (37), găsesc un articol excelent al profesorului și criticului literar Ion Simuț, intitulat ”Tudor Arghezi în anii împotrivirii tăcute: 1948 – 1953”. Se știe, începînd cu anii 1946-1947, Tudor Arghezi a fost cenzurat și apoi interzis, fiind practic eliminat din viața literară a țării. Prima linie a proletcultului de atunci l-a demascat drept burghez, decadent, autor al unei ”poezii a putrefacției” care nu mai avea ce căuta în peisajul noii literaturi.
Timid, prin 1951-1953, numele lui a reapărut ca traducător și, după moartea lui Stalin (1953), ca autor de versuri pentru copii publicate în revistele pionierești. Abia în 1955 începe reabilitarea și, pînă la moartea sa în 1967, va deveni scriitorul legendar care, pe merit, este și acum. Așa cum e adevărat că, de-a lungul vieții sale desfășurate sub vreo trei sau patru regimuri, atitudinea sa politică a fost destul de adaptată, la fel de adevărat este că epoca 1948 – 1953 a fost una de interdicție ideologică pentru Arghezi. Doar că Arghezi, nu uită să ne amintească Ion Simuț, avea obișnuința lucrului zilnic. Migala de ceasornicar cu care Arghezi își scria versurile, despre care a scris neîmpăcatul său zoil, Ion Barbu, nu putea exista decît ca trudă zilnică. Așadar, există o cantitate apreciabilă de manuscrise ale maestrului din timpul „împotrivirii tăcute”, cum inspirat a numit Ion Simuț acești ani. Manuscrisele acelor ani au fost ferite de posibile confiscări sau de rătăciri de către fiul poetului, Baruțu Arghezi. De cîțiva ani, această veritabilă literatură de sertar se poate studia și a fost publicată în variate ediții. Ion Simuț are cîteva întîmpinări cu privire la acuratețea uneia dintre aceste ediții, aceasta fiind, de fapt, miza articolului la care mă refer. Articolul, însă, are un efect colateral cu mult mai însemnat pentru cei ca mine, care nu au citit pînă acum din poeziile de sertar ale lui Arghezi. Sînt, toate, excepționale! Un festin arghezian! Una, însă, îmi atrage pe moment atenția și nu pot rezista să nu o reproduc aici, mai ales pentru că vorbește despre ce sînt și ce trebuie să facă intelectualii – subiect la care se pricep foarte bine toți forumiștii din România. Poezia se intitulează ”Intelect” și sună așa: ”Descumpănit de-o slovă, de-o spoială,/ Te cleatini între frică, nădejde și-ndoială./ Nehotărît destinul să-l birui sau să-l minți/Ai pentru toate două păreri și două minți.// De-atîta-nțelepciune ți-e cugetul în stare/ Încât nu-ți mai rămîne din el nicio-ntrebare,/ Burete moale, creier al cărților din vraf,/ De supt orice scursoare, de lins orișice praf.//Cel ce muncești făptura să-ntorci din buchi în buchi/ Și să presari hârtia prăsilei cu păduchi,/ Târșitule la suflet, scâlciule-n spinare,/ Ia sapa și hârlețul pe umăr, cărturare!”. În manuscris, poezia este datată ”Noiembrie 1948”. Ea a fost dată de poet spre tipărire revistei ”Contemporanul” zece ani mai tîrziu, în noiembrie 1958. A fost, firește, tipărită imediat – Arghezi era deja de 3 ani membru al Academiei și peste doar doi ani, la indicația directă a lui Dej, va fi sărbătorit ca ”poet național”, cu ocazia împlinirii a 80 de ani. Așadar, îmi imaginez că activiștii din domeniul culturii au citit cu nesaț versurile acestea gîndindu-se că sînt scrise de poet pentru a susține linia partidului, care cerea un tip de intelectual direct legat de producție, fără angoase și frămîntări ci luminat pe de-a întregul de convingerile marxist-leniniste, fără obsesii livrești ci orientat spre practică. Cerea, adică, eradicarea intelectualilor, căci a dori un intelectual care să creadă mai mult în producție și în ”praxix” decît în cărți echivalează cu a nu dori nici un intelectual. Totuși, Arghezi scrisese această poezie în anii recluziunii impuse, ai ”împotrivirii tăcute” și sensul ei este, măcar la data scrierii ei, altul. Arghezi era sătul de duplicitatea și ineficiența intelectualilor (posibil a acelora care deja îl atacau în numele partidului), de moliciunea și disponibilitatea acestora, iar îndemnul la ”sapă și hîrleț” este o pedeapsă perversă, care le accentuează falimentul și degradarea, nicidecum un îndemn spre șantierele patriei și construcția socialismului. De asemenea, este posibil ca această veritabilă vituperare a dubiului să fie și o formă de exasperare a poetului în raport cu propriile-i îndoieli metafizice care au produs, totuși, unele dintre cele mai bune poezii scrise vreodată în limba română. ”Intelect” mi se pare o probă a faptului că lectura unei poezii poate fi ideologic motivată și, așa fiind făcută, te poate duce spre cu totul alte orizonturi decît cele la care privea poetul în odaia lui de lucru. Și, nu știu de ce, îmi place să cred că, dînd această poezie la publicat în 1958, Arghezi a știut asta, a mizat pe asta, și a făcut-o cu puțină ironie. Sau chiar cu cinism.
Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.
Recomandările noastre
