Românilor le place să se laude cu melodiosul grai matern, cu propriul folclor şi înţelepciunea pe care acesta o conţine.
În câteva cazuri însă, acest ataşament este profund nociv: vezi „Capul plecat sabia nu-l taie”, „Când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie” sau „Să ne ferească Dumnezeu de mai rău”. Un alt astfel de exemplu este combinaţia între „Ca la noi, la nimeni” şi „Se întâmplă şi la case mai mari” - un amestec în care dispare speranţa unei percepţii cât de cât reale asupra nouă înşine şi a acelui mitic Occident către care aspirăm.
„La ei”, în miticul Occident, autobuzul vine la timp şi se opreşte pentru oamenii în scaune cu rotile. Gunoaiele sunt măturate în timpul nopţii. Se aud puţine claxoane sau înjurături în blocajele de circulaţie. Doctorii nu cer şpagă, funcţionarii fac ce li se solicită, fără plocoane.
„La noi” autobuzele întârzie şi ignoră pasagerii cu handicap. Gunoaiele sunt mai puţine, dar încă stăruie. Claxoanele şi grobianismele din trafic sunt frivole prin frecvenţa lor. Despre şpăgile la doctor sau diverse ghişee aproape că nu mai putem spune nimic nou, în afară de a repeta „Ca la noi, la nimeni”, remarcând încă o dată cât de civilizaţi sunt „ei” şi cât de păduchioşi suntem noi.
Pe de altă parte însă, acestor contraste li se alătură multe asemănări. Hoţi şi violatori avem şi noi, şi au şi „ei”. Oameni înguşti la cap, intoleranţi şi plini de prejudecăţi putem vedea şi în România, dar şi în Spania, Germania sau Olanda. Până şi politicieni corupţi au şi „ei”, aşa cum îi avem şi noi. În rarele ocazii când observăm aceste asemănări, o facem doar pentru a ne scuza propriile păcate, spunând că „Se întâmplă şi la case mai mari.”
Deşi pare surprinzător, aproape orice copil are acces la acea perspectivă care lipseşte în felul în care mulţi români se percep pe ei înşişi şi lumea din jurul lor. Asta fiindcă aproape orice copil care începe să desluşească lumea din juru-i face asta cu o întrebare fundamentală: „De ce?”.
De ce, atunci când vorbim despre lucrurile care ne unesc pe noi de miticul Occident, remarcăm întâi corupţia şi prejudecăţile? De ce, când observăm cu invidie diferenţele, nu ne întrebăm de unde vin ele, dincolo de concluzii tocite legate de moşteniri istorice sau alte aberaţii similare? De ce?
Dacă un copil ar continua să întrebe „de ce?” până la exasperarea celor din jur, maturizarea prost înţeleasă a românului îi spune că, de la un punct încolo, trebuie să ia lucrurile aşa cum sunt, că trebuie să-i moară mirarea sau indignarea. Dispare astfel dorinţa de a mai schimba ceva, înlocuită fiind de o tâmpă resemnare, deghizată în falsă înţelepciune a vieţii.
Ca şi cum ne-am teme să nu ne înrudim cu Don Quijote, pretindem că din ce în ce mai multe din problemele reale care otrăvesc cotidianul mioritic sunt, de fapt, mori de vânt, pe care nu le putem ataca fără a fi ridicoli. Merită atunci să ne amintim moartea de care a avut parte personajul lui Cervantes: cu mintea doar aparent întreagă şi cu spiritul frânt.
Recomandările noastre
